Cum a luat amploare discursul despre „sălbăticirea” Franței și de ce este considerat un mit rasist

Un nou cuvânt a intrat în vocabularul politic francez: „ensauvagement”. Sau, mai degrabă, acest cuvânt nou – care se poate traduce ca „decădere în sălbăticie” [„sălbăticire” în română – n.trad.] – și-a croit cale de la periferia politică până în discursul centrului, scrie Politico, citată de Rador.

În 2013, când Marine Le Pen a cules prima oară termenul din cartea unui extremist de dreapta, Laurent Obertone, nimeni nu i-a acordat prea multă atenție. Dar din septembrie 2018 șefa partidului de extrema dreaptă Adunarea Națională l-a folosit în fiecare discurs și la fiecare apariție televizată, zugrăvind tabloul unei țări asediate de un val necontrolat de violență infracțională, pe care ea îl pune în seama suburbiilor interne sărace ale orașelor și a efectelor „migrației în masă”.

Ideea dă în prezent semne îngrijorătoare că începe să prindă, în urma unei serii de incidente urâte din cursul verii.
În iulie un șofer de autobuz a fost omorât la propriu în bătaie în Bayonne după ce ceruse unui grup de tineri dintr-un cartier de locuințe sociale multi-rasial să poarte măști. Apoi, la Lyon, o tânără a fost lovită, târâtă 800 de metri și ucisă de o mașină care participa la un „rodeo” – o cursă ilegală.

În capitală, tineri suporteri ai echipei de fotbal Paris Saint-Germain – majoritatea sub 18 ani și din banlieues [suburbii sărace – n.trad.] – au incendiat mașini și au jefuit magazine luna trecută în zona Champs Elysées pentru a celebra victoria echipei într-o semi-finală, apelând ulterior la aceeași formulă pentru a deplânge înfrângerea aceleiași echipe în finala campionatului european.

Răspunzând la aceste gen de incidente – și la discutarea lor pe larg în presa de dreapta și pe rețelele sociale – politicieni din zona mai radicală de centru-dreapta au adoptat și ei termenul de „ensauvagement”. Până și noul ministru de interne al președintelui Emmanuel Macron, Gérard Darmanin, a vorbit luna trecută într-un interviu despre pericolul sălbăticirii unei „părți a populației”.

Firește că aceste atacuri recente n-ar trebui ignorate ori minimalizate. La fel nici problema mult mai veche a comportamentului violent și infracțional al bandelor formate preponderent din tineri din suburbiile interne ale orașelor franceze.

Mulți dintre ei – dar nu toți – sunt de origine nord-africană și africană, deși cei mai mulți sunt din a doua, a treia și chiar a patra generație. Cu alte cuvinte, orice ar spune Le Pen, ei nu sunt imigranți; sunt francezi.
Dar acuza că Franța decade într-un soi de lume obscură apocaliptică a violenței provocate de imigranți este absurdă. Sau, mai degrabă, e o minciună calculată urmărind să incite ura și prejudecățile rasiale. Utilizarea termenului „sălbatic” nu e accidentală.

Ceea ce sugerează Le Pen într-un mod nu tocmai subtil este că prezența oamenilor cu piele brună sau neagră în număr mare pe teritoriul Franței, indiferent că sunt sau nu imigranți recenți, nu este de dorit. Oamenii bruni și negri, afirmă ea implicit, îi sunt străini Franței din punct de vedere cultural și sunt predispuși la violență.

N-ar avea vreun sens să negăm că banlieues sunt locuri violente și uneori înspăimântătoare. În cei 22 de ani cât am locuit în Franța le-am vizitat frecvent. Atitudinile generațiilor mai tinere din banlieues sunt tot mai dure. Ei resping orice autoritate – dar mai ales pe cea a poliției.

Însă în aceste banlieues multi-rasiale locuiesc și sute de mii de oameni care muncesc din greu, cu o multitudine de origini. Unii sunt de origine franceză, alții din familii nord-africane și africane naturalizate de multă vreme, iar alții sunt imigranți mai recenți.

Aceștia sunt oamenii care au făcut naveta cu miile pentru a depune o muncă fizică esențială în orașele Franței la apogeul pandemiei din martie și aprilie, când alții se izolau în case.

Violența din banlieues, deși endemică, e preponderent internă – o pacoste pentru majoritatea locuitorilor lor, care respectă legea. Erupțiile violente din centrul orașelor sunt un lucru relativ rar.

În ciuda acestora, insistența lui Le Pen începe să influențeze opinia publică. La fel și rețelele sociale. Incidente violente precum cele de la Bayonne și Lyon sunt amplificate la nesfârșit de site-uri și pagini de Facebook de la dreapta radicală. Cifrele oficiale privind criminalitatea nu apar însă decât rareori.

Mai multe ziare și organe de presă consacrate din Franța au combătut acest scenariu conform căruia infracționalitatea violentă ar fi în ascensiune. Printre ele se numără și remarcabilul cotidian catolic La Croix, care nu poate fi confundat cu vreun organ al stângii liberale.

Deocamdată n-au prea avut succes. Conform unui sondaj Elabe de săptămâna trecută, 32% din francezi sunt acum neliniștiți în privința siguranței personale, comparativ cu 18% anul trecut. Aproape 60% din francezi cred că violența ia amploare.

Dar, în realitate, nu există nici o probă cum că Franța ar deveni mai violentă. Ba chiar dimpotrivă.

În ultimii 25 de ani rata omuciderilor s-a înjumătățit în Franța și e de cinci ori mai mică decât în SUA, raportat la populație. Tâlhăriile violente și actele de violență personală rămân la un nivel stabil – ba chiar sunt în scădere dacă excludem infracțiunile sexuale, care, din fericire, au ajuns acum să fie raportate mai sistematic poliției.

În perioada mai recentă – cam de când a început Le Pen să-și repete refrenul – infracțiunile violente (cu excepția atacurilor sexuale) au scăzut de la 647.000 incidente în 2012 la 579.000 în 2018. Furturile au scăzut de la 4,6 milioane în 2010 la 3,8 milioane în 2018.

„Adevărul e că, în pofida ideilor vehiculate, societatea noastră devine tot mai puțin violentă”, a declarat criminologul francez Laurent Mucchielli.

Dar în ciuda datelor reale, refrenul continuă să se audă. Chestiunea va fi fără îndoială exploatată, atât de extrema dreaptă cât și de dreapta, pentru a-l pune la zid pe Macron la alegerile prezidențiale din 2022, în ciuda faptului că guvernul lui caută să lase impresia că este dur în privința infracționalității.

Pentru a vedea cât de ridicolă este această linie de atac, poate fi lămuritor să răsturnăm acuzațiile lui Le Pen.
Adevăratele perioade de vârf ale ratei omuciderilor din istoria recentă a Franței au fost sfârșitul anilor ’40 și din anii ’70 până la mijlocul anilor ’90. Franța are acum 6,5 milioane de locuitori de origine imigrantă, un pic sub 10% din populație – de la algerieni și până la americani. În 1975 procentul de locuitori cu origine imigrantă era de 7,4%. În 1946 era 5%.

Atât în 1946 cât și în 1975, infracțiunile extrem de violente – omuciderile în special – erau mai numeroase decât acum.
Socotind după însăși logica lui Le Pen, e perfect posibil (și probabil la fel de eronat) să argumentezi că amplificarea migrației a făcut ca Franța să devină un loc mai sigur și mai pașnic.

Sursa: Politico.eu/ Rador/ Traducere: Andrei Suba