Cu franchețe și onestitate, despre domnul Trump și doctrina sa

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

„Președintele Trump este foarte franc și onest cu toată lumea. A fost reales tocmai pentru franchețea sa, e cel mai transparent președinte din istorie”. Așa a comentat purtătoarea de cuvânt a Casei Albe momentul în care Donald Trump a numit-o „purcică” (Piggy) pe o ziaristă de la Bloomberg.

De această nouă formă a politeții publice ar fi păcat să nu se bucure tocmai cel care a patentat-o. Să vedem dacă sunt motive.

Noua Strategie Națională de Securitate a SUA marchează cea mai abruptă schimbare de politică externă pe care au cunoscut-o vreodată Statele Unite. Președintele SUA anunță, cel puțin declarativ, că țara sa renunță la intervenționismul pe care l-a practicat de decenii și la rolul de unic hegemon mondial, urmând să se aplece cu precădere doar asupra zonelor în care Statele Unite au interese majore. Documentul afirmă clar că relansează Doctrina Monroe (izolaționismul american), dar cu unele amendamente (Corolarul Trump).

Pentru a ajunge la această concluzie, președintele Trump dă vina, în primul și în primul rând, pe cei mai importanți aliați ai Americii, deopotrivă din Asia și din Europa: s-au bazat prea mult pe sprijinul american, nu au investit suficient în propria apărare, au tratat incorect America din punct de vedere economic, secătuindu-i resursele. Pe scurt, SUA au plătit un preț mult prea mare pentru a deveni unica putere mondială.

Cealaltă față a monedei

Asta este însă doar o față a monedei, singura pe care domnul Trump e dispus să o vadă. Ceea ce nu spune Strategia, deși ar trebui, este cât a câștigat America de pe urma acestui fapt. Cum se face că atâtea și atâtea țări au acceptat, de bună-voie și fără vreo invazie, supremația americană. Au acceptat, bunăoară, tehnologia americană în detrimentul altor tehnologii, au făcut loc prioritar firmelor, produselor și serviciilor americane.

S-a întâmplat asta pentru că, vreme de 80 de ani, principalul produs de export al Americii nu au fost produsele, tehnologiile sau serviciile, ci niște idei care par abstracte, deși nu sunt: democrația, libertatea de exprimare, supremația legii. Așa s-a format ceea ce numim „puterea soft a Americii”, o putere la care America pare să vrea să renunțe și să o înlocuiască cu o abordare de tip tranzacționist. „Așa e Trump, tranzacționist”, spun apărătorii săi, îndemnându-ne la resemnare și obediență. De parcă tranzacționismul ar fi vreo calitate…

N-am să intru în toate detaliile Strategiei, ci am să mă opresc la ceea ce mi se pare relevant pentru Europa – deci și pentru România. Totul e plasat sub un titlu mai degrabă fățarnic, în raport cu ceea ce urmează: „Promovarea măreției europene”.

Dispare civilizația europeană

Noutatea cea mai tulburătoare a Strategiei este modul în care SUA tratează proiectul european. Trump constată că nu cheltuielile militare reduse sau stagnarea economică ar fi cele mai mari pericole la adresa Europei, ci însăși perspectiva dispariției civilizației europene.

Aceasta ar fi cauzată de „acțiunile Uniunii Europene și ale altor organisme transnaționale care subminează libertățile politice și suveranitatea, de politicile migratorii care transformă continentul, de cenzurarea libertății de exprimare și suprimarea opoziției politice, de pierderea identității naționale și a încrederii de sine”.

Sună cunoscut, nu? Avem aici tot arsenalul de argumente al partidelor suveraniste și eurosceptice. Scrisă într-un limbaj mai diplomatic, Strategia încapsulează, de fapt, toate poncifele pe care Donald Trump și aliații săi le-au emis în termeni mult mai contondenți despre Europa: că Uniunea Europeană s-a format ca să distrugă America și trebuie dezmembrată.

Normal: spre exemplu, în războiul tarifelor, Europa ca bloc s-a dovedit o nucă mult prea tare pentru dinții lui Trump, că dacă ar fi negociat cu fiecare țară în parte, ar fi înghițit-o cu fulgi cu tot.

Predilecția pentru spargerea unității europene se vede destul de străveziu și în Strategie, unde, printre priorități, găsim așa: „Construirea unor națiuni sănătoase în Europa Centrală și de Sud-Est, prin legături comerciale, vânzări de arme, colaborări politice și schimburi culturale și educaționale”. Bățul băgat prin gard între Vechea și Noua Europă e mai mult decât evident.

Non-intervenționism selectiv

Un domeniu în care Strategia lui Trump este absolut contradictorie este cel care vizează libertatea de exprimare. Dacă în ceea ce privește pericolele care vin din Asia (cu referire evidentă la China) Strategia spune că țara trebuie apărată de „propagandă, operațiuni de influență și alte forme de subversiune culturală”, când vine vorba de Europa, UE este acuzată că „cenzurează libertatea de exprimare”.

Adică de ce ar avea America dreptul să-și protejeze cetățenii de propagandă și influențe externe dăunătoare, iar Europa nu – inclusiv față de cele  venite din America? Căci vin și dintr-acolo, unele chiar menționate în Strategia de Securitate a SUA.

Iată ce ne mai spune Strategia: „America încurajează aliații săi politici din Europa să promoveze această renaștere a spiritului, iar influența crescândă a partidelor patriotice europene oferă într-adevăr motive de optimism”. Dacă acesta nu e intervenționism, atunci ce e? Menuet?

Ce înseamnă acele partide patriotice n-ar trebui să fie o necunoscută pentru nimeni: exact acele partide care promovează euroscepticismul, suveranismul, dezmembrarea de facto a Uniunii Europene – dar care nu reușesc nicicum să se înțeleagă între ele.

Spre exemplu, după ultimele alegeri europarlamentare, partidele „patriotice” au format trei grupuri distincte în Parlamentul European. Liderii acestor partide „patriotice”, dinăuntrul sau din afara UE, sunt îndeobște certați între ei: Meloni nu se înțelege cu Orban, Orban nu se înțelege cu Nawrocki, Nawrocki nu se înțelege cu LePen, Le Pen nu se înțelege cu Farage și tot așa.

Nu altfel stau lucrurile în România: nici liberalii n-au fost, la vremea lor, atât de divizați cum sunt suveraniștii noștri. Poate că domnul Trump ar trebui mai întâi să-i împace pe „patrioți” între ei, și abia apoi să-i împace cu toată lumea.

Mai nimic despre Rusia

O altă surpriză este atitudinea SUA față de NATO: „Curmarea percepției și prevenirea de la a se întâmpla în realitate a ideii că NATO este o alianță în continuă expansiune”, se arată în Strategie. Or posibilitatea de extindere a Alianței Nord-Atlantice este prevăzută în Carta NATO. Ar trebui, așadar, să ne așteptăm la ceva modificări și acolo.

Dar marele absent din Strategia de Securitate a SUA este tocmai principalul factor perturbator al păcii mondiale: Rusia. Este evocată doar în treacăt, atunci când Strategia stabilește ce responsabilități are Europa în războiul ruso-ucrainean: să-și reconstruiască „stabilitatea strategică cu Rusia” – orice o fi însemnând asta. Despre ce responsabilități are Rusia în toată povestea asta nu se suflă niciun cuvințel.

Apropo de Rusia și de patriotism. Vladimir Putin a declarat în mai multe rânduri că nu urmărește să recupereze ideologia de tip sovietic, care a ținut în chingi jumătate de continent. În schimb, le propune rușilor o altă ideologie: patriotismul. Rușilor le-o propune, altor popoare, după cum se vede, le-o impune.

Când acest cuvânt, patriotism, țâșnește din gura acestor doi oameni, Donald Trump și Vladimir Putin, n-ar trebui să ne lăsăm înșelați: e doar un cuvânt, o vorbă, o etichetă, numai bună de pus pe fruntea cui vor ei, în funcție de interese.

Pentru că dacă chiar ar crede în ceea ce înseamnă acest cuvânt, cu totul altfel s-ar purta cu liderul care, prin fapte și nu prin vorbe, a dovedit că poate fi în cel mai înalt grad suspectat de patriotism: Volodimir Zelenski.

Fiul risipitor

Președintele american face în viața publică ceea ce a a făcut tot timpul în viața sa privată: a irosit și a ronțăit din ceea ce i-au lăsat moștenire înaintașii, totul cu un singur scop: să-și satisfacă propriul ego supradimensionat.

În viața privată, a încununat imperiul imobiliar pe care i l-a lăsat taică-său cu vreo șase falimente de mare succes. În viața publică, ronțăie accelerat din imensa moștenire pe care i-au lăsat-o o lungă serie de președinți anteriori: prietenii, alianțele, parteneriatele și formidabila putere soft a Americii, care i-a permis să devină hegemonul absolut al lumii și atâtea țări, totuși, să o accepte ca atare.

Uniunea Sovietică a făcut implozie pentru că devenise prea slabă. Se pare că America e pe cale să facă implozie pentru că a devenit prea puternică. Iar președintele Trump, inclusiv cu noua sa Strategie, tinde să devină – franc și onest o spun – cel mai eficient agent al anti-americanismului în lume.

PS: Mai pe la începutul acestui an, Dan Tăpălagă semna un editorial în G4Media sub titlul „America lui Trump nu mai este aliatul pe care Europa și România pot conta, ci inamic”. Apoi a zis că e prea dur și l-a atenuat, înlocuind cuvântul „inamic” cu „partener periculos și imprevizibil”. Îl încurajez să revină la titlul inițial.