36 de autori celebri publică romanul colaborativ „Fourteen Days”. Dar ce a scris fiecare?

Rugată să împărtășească regulile sale de scriere, autoarea Margaret Atwood a declarat cândva ziarului britanic The Guardian: „Ceilalți oameni te pot ajuta puțin, dar în esență ești pe cont propriu”. Dar, deși acest lucru este cu siguranță valabil pentru cea mai mare parte a operei sale – și, de fapt, a majorității scriitorilor -, afirmația contrastează puternic cu cel mai recent proiect al ei, „Fourteen Days (Paisprezece zile)”, care este descris în introducere ca fiind un roman colaborativ „surprinzător și original”.
Scris colectiv de 36 de autori americani și canadieni a căror operă se întinde pe o varietate de genuri literare, romanul urmărește o distribuție de personaje blocate în clădirea lor de apartamente din New York în primele săptămâni ale pandemiei Covid-19 și pe parcursul – așa cum sugerează titlul – a 14 zile de izolare, relatează CNN.

Întorsătura constă în faptul că povestea fiecărui personaj a fost scrisă de un scriitor diferit, iar identitățile lor sunt dezvăluite doar după ce povestea se încheie. Această abordare inedită oferă un impuls narativ extraordinar, lăsându-i pe cititori să ghicească ce anume a scris fiecare autor – printre care John Grisham, Celeste Ng, Diana Gabaldon, R. L. Stine și, bineînțeles, Atwood însăși, pentru a numi doar câțiva. (Și, având în vedere că mai mulți dintre scriitori se abat de la stilurile lor obișnuite, chiar și cea mai bună presupunere a cititorului poate fi una greșită).

Douglas Preston, care a editat cartea împreună cu Atwood, a venit cu conceptul acesteia și a fost însărcinat, de asemenea, cu scrierea narațiunii „cadru”, o tehnică literară pentru a spune povești în cadrul unei povești. Legătura cărții este, așadar, personajul lui Preston, Yessie, administratorul clădirii de apartamente pe care ceilalți o numesc casă. Ea află despre rezidenți dintr-un caiet pe care predecesorul ei l-a lăsat în urmă și care este plin de poreclele pe care le dădea acestora, precum și de istoriile și relațiile lor personale.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Ce informații de pe etichetele produselor ne sunt de ajutor

6:02

Cum putem scăpa de algoritmii nedoriți de pe rețelele de socializare

6:38

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

Mircea Miclea: Profesorii trebuie să aibă 1.500 euro salariu net / Avem o criză de sănătate mintală

7:38

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Atwood a avut un „rol esențial” în recrutarea „grupului minunat și divers” de scriitori implicați în aducerea la viață a fiecăruia dintre acești rezidenți, a declarat Preston. (Unul dintre autorii prezentați, Emma Donoghue, a declarat pentru CNN într-un e-mail că a fost de acord să participe la proiect înainte de a „termina de citit primul paragraf” al propunerii, pentru că o respecta foarte mult pe Atwood).

Narațiunile în ramă au o istorie istorică în literatură, fiind folosite în „Poveștile din Canterbury” ale lui Chaucer, „O mie și una de nopți” și „Decameronul”, povestea din secolul al XIV-lea a lui Giovanni Boccaccio despre un grup de tineri nobili florentini care fug din orașul lor devastat de ciumă și care își spun povești pentru a trece timpul.

Deși unii cititori vor face legături între această ultimă lucrare și „Fourteen Days”, Preston remarcă faptul că există multe diferențe. Poate cea mai notabilă, „Fourteen Days” îi urmărește pe cei rămași în urmă în mijlocul unei pandemii – oameni care nu au „mijloacele financiare necesare pentru a scăpa”, a declarat el pentru CNN. Și, în timp ce „Decameronul” urmărește în mare parte „tipuri statice” – personaje care nu suferă nicio dezvoltare semnificativă -, Preston a adăugat că personalitățile fluide ale newyorkezilor care stau la adăpost se dovedesc a fi parte integrantă a romanului colaborativ.

Donoghue a declarat pentru CNN că scriitorilor li s-a permis „să vină cu orice povești pe care cineva le-ar putea spune în mod plauzibil pe un acoperiș din New York, în stare de izolare timpurie”. Colaborarea din „Fourteen Days” a pus accentul pe „solidaritate mai presus de autopromovare”, a spus ea, adăugând că proiectul i-a oferit șansa de a se îndepărta de „genul său obișnuit sau de stilul caracteristic”.

Tess Gerritsen, care în mod normal scrie cărți de dragoste și thriller, a contribuit cu o piesă – avertisment: urmează spoilere – despre o călugăriță care aparent știe întotdeauna când un pacient va muri, inspirată de o figură reală dintr-un spital la care a lucrat. Pentru că romanul este plasat în timpul pandemiei, pe fondul bolii și al morții, Gerritsen a declarat pentru CNN într-un e-mail că a simțit că este momentul potrivit „pentru a împărtăși în sfârșit povestea”.

În sens mai larg, poveștile variază de la povești de dragoste la povești cu fantome, de la anecdote ancorate în realism la cele aparent neverosimile și inventate cu artă, țesând împreună un portret al comunității nou formate, luminând în același timp o fărâmă din sinele distinct al fiecărui povestitor.

Totuși, poate că o capcană a unui astfel de proiect este prezentarea întregii distribuții pe picior de egalitate. Ca urmare, cititorii s-ar putea trezi că își doresc să petreacă mai mult timp cu unele dintre cele mai interesante personaje – femeia a cărei viață a fost marcată de tragedii aviatice, de exemplu, sau Ah Poh, a cărei poveste vorbește despre încercările sale (reușite) de a blestema pe oricine le-a greșit nepoatelor sale, scriindu-le numele și încarcerându-le în cuburi de gheață.

Cu toate acestea, gama de povești oferă o lectură distractivă. Atât Gerritsen, cât și Donoghue au declarat că nu au putut ghici care dintre colegii lor au scris fiecare parte – și au fost șocați de o altă întorsătură finală a narațiunii. „Este o experiență rară să ajungi să scrii o parte dintr-o carte și apoi să o experimentezi ca cititor nepregătit”, a declarat Donoghue pentru CNN.

La finalul cărții, Yessie privește orașul de dincolo de domeniul ei, menționând că mai sunt „atât de multe, multe alte povești” de auzit. Acest lucru duce la esența acestui roman colaborativ, care este, așa cum se afirmă în introducere, „o celebrare a puterii poveștilor” de a oferi confort în mijlocul „celor mai grave provocări ale noastre”.