Ultima leprozerie din Europa: Tichilești, sanatoriul din județul Tulcea care tratează oamenii cu lepră de peste un secol / Ultimele povești

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Vestea că în România a fost confirmat primul caz de lepră din ultimii aproape 45 de ani a luat prin surprindere populația joi seară, când ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a anunțat că pe lângă pacientul din Cluj, alte trei cazuri sunt în curs de evaluare. Pacientele sunt originare din Asia și lucrează ca maseuze la un SPA din Cluj-Napoca. 

Dar nu mulți sunt cei care știu că ultima leprozerie din Europa se află chiar în România: Tichilești este sanatoriul din Tulcea (între localitățile Isaccea și Luncavița) unde au fost tratați pacienții cu lepră încă de la începutul secolului al XX-lea, de la înființarea locului.

Leprozeria de la Tichilești a fost construită la începutul secolul XX și distrusă în 1916, de ocupanții bulgari ai Dobrogei. În 1928 a fost reconstruită și funcționează până în prezent, fiind singura din România.

În timpul reportajului pe care l-am făcut în Tichilești în aprilie 2013 am mai găsit în sanatoriu internați 19 bolnavi, cu vârste cuprinse între 48 și 87 de ani la vremea respectivă. Mai jos, o variantă adaptată a materialului publicat în Info Sud-Est în urmă cu 12 ani.

Unul din vechile pavilioane fusese transformat cu fonduri europene într-unul din cele mai moderne cămine de bătrâni, un proiect realizat de fostul manager Răsvan Vasiliu, care a murit între timp.

Nea` Vasile care lucra la vilele lui Ceaușescu și s-a născut în leprozerie

sursa foto: Info Sud-Est

La Tichilești l-am cunoscut pe Vasile Olescu, care ascuțea de zor o drujbă, lucra în atelier și ne-a povestit cum s-a născut la Tichilești, din doi părinți cu lepră:

• „Mama mea a venit la Tichilești când avea 14 ani, iar tata la 19, când era militar. Aici s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și apoi m-am născut eu. Am o viață absolut normală. Tichilești e casa mea. Cadrele medicale nu ne fac să ne simțim ca la spital, sunt foarte apropiate de noi. Toată lumea ne ajută aici. Eu am făcut și școală, am și lucrat în construcții. Multă vreme am făcut parte dintr-o echipă care se ocupa cu întreținerea vilelor lui Ceaușescu. Aici, la Tichilești, eu mă ocup de grădină, plantăm legume, fructe, avem și o vie. Suntem ca o mare familie“, povestea bărbatul în 2013.

”Florarul“ și amorurile 

Mihai Dinescu, din Constanța, avea 64 de ani, iar colegii și prietenii din sanatoriu îl tachinau că ”umbla mereu îndrăgostit”: ”De femei și de flori e îndrăgostit mereu”, spuneau colegii:

• „Eu am luat tratament de când eram copil, dar, aici, la spital, am venit abia prin anii 2000. De fapt, aici m-am și născut, dar am putut studia și munci, până când am fost nevoit să mă întorc. Am și familie, o fată și un băiat, care mă mai vizitează când au timp, dar mai am o familie cu care stau tot timpul: colegii mei de suferință, infirmierele și cadrele medicale. Ei toți au grijă ca nouă să nu ne lipsească nimic, iar mie îmi place să le ajut pe fete dimineața, la treburi. Preferata mea e doamna Mihaela (asistenta Mihaela Trandafir, n.red.), care e o femeie de nota 10“. Nea` Mișu ne-a invitat și în „camera lui de spital“, care de fapt era o căsuță cochetă și curată, la fel ca toate celelalte case mici care nu aminteau deloc de spital.

Grișa cel Voinic și glumele de aur

sursa foto: Info Sud-Est

Nea` Mișu încearcă să ne facă prezentările, dar Grișa îl întrerupe brusc și își face intrarea singur:

• „Mă numesc Grigore Grigorov, mi se spune Grișa. Sunt cel mai tânăr din Tichilești și eu sunt șeful aici. În limita bunului simț…“, ne ia pe sus haholul grupului care ne-a dus în locul lui preferat din leprozerie: Clubul. „Aici ne strângem să jucăm table, să ne uităm la televizor, să mai bârfim, să ne cinstim, să sărbătorim diverse evenimente. Avem și o bibliotecă. Eu citesc multe romane polițiste. Mai ales iarna, când noi nu avem voie să stăm în ger, deci nu facem nimic, nici ziua, nici noaptea. Doar stăm la căldurică!“.

La 85 de ani urca 300 de scări zilnic și croșeta fără ochelari

sursa foto: Info Sud-Est

Drumul spre casa bătrânei Tanti Hima a fost anevoios. La 85 de ani urca 100 de scări ca să ajungă acasă, pe deal: ”„Oho! Tanti Hima face drumul acesta de 2-3 ori pe zi”, ne spunea asistenta înainte să ajungem la ea. Pe numele ei Dumitra Eufinia, Tanti Hima este preferata jurnaliștilor. Memoria de invidiat și viața plină de peripeții au transformat-o într-o enciclopedie mobilă:

• „Eu am venit aici în 1946, atunci când în spital erau 180 de persoane. Așa a îngăduit Dumnezeu. Nu am ales eu Tichileștiul. Din cei 180 am mai rămas doar eu și Larcic (Hima și Larcic sunt seniorii sanatoriului, n.red.). Restul s-au prăpădit, că nu au vrut să ia tratamentul, sau de bătrânețe. Trei ani m-am tratat, așteptând în speranța că mă voi vindeca și nu voi mai depinde de tratament. Într-o zi, am primit răspunsul: Rămân aici pe viață. Atunci m-am căsătorit și fiecare zi pentru mine este o sărbătoare, pentru că, deși am trupul bolnav, sufletul îmi este curățat de când l-am primit pe Iisus în mine. Abia aștept să mă întâlnesc cu Dumnezeu și să mă ia Acasă“.

Alte lucruri despre Tichilești

Tanti Hima e baptistă, la fel ca alți colegi de la Tichilești. Aveau și o biserică a lor, construită în 1939. Ne spuneau că Ceaușescu nu le-a interzis să meargă la biserică sau să participe la slujbele religioase, în vremea comunismului.

Poate pentru că Ceaușescu nu vorbea niciodată de bolnavii de lepră, ca și când ei nu existau. Culmea e că pe toți cei în putere i-a pus la muncă, în încercarea de a-i integra în societate, alături de oamenii „normali“.

Fostul manager al sanatoriului, care și-a pus amprenta semnificativ asupra îmbunătății calității vieții pacienților de la Tichilești, Răsvan Vasiliu, a decedat brusc în 2020, la 63 de ani.

A fost prefect în vremea PNȚCD (1996-1999) și era originar din București, însă alesese să vină la Tichilești și să se ocupe de leprozerie Pentru activitatea sa a fost decorat cu „Ordinul Național Serviciul Credincios, în grad de Cavaler“, oferit de Traian Băsescu, în 2011.

Precizările ministrului Sănătății despre lepră

Ministerul Sănătății a transmis că după inițierea tratamentului, riscul de transmitere a leprei scade până la dispariție, conform protocoalelor internaționale. De asemenea, Alexandru Rogobete a mai precizat că lepra este o boală cu evoluție lentă și contagiozitate redusă iar transmiterea necesită expunere prelungită.

De asemenea, boala nu se transmite prin:

• strângerea mâinii;
• îmbrățișare;
• călătorii în mijloacele de transport în comun;
• proximitate scurtă;
• folosirea spațiilor comune.

Clarificări medicale pentru calmarea populației

Lepra este o boală cu evoluție lentă și contagiozitate redusă. Transmiterea necesită expunere prelungită. Având în vedere dezvoltarea lentă a bacteriei Mycobacterium leprae, sursa infecției este dificil de identificat. După începerea tratamentului, riscul de răspândire dispare.

Riscul pentru populația generală rămâne scăzut, iar situația este gestionată cu maximă responsabilitate, mai transmite Ministerul Sănătății.

În România, ultimul caz de lepră (boala Hansen) a fost diagnosticat în 1981. La nivel european, cazurile sunt sporadice, majoritatea la persoane care provin din zone endemice din Asia, Africa sau America Latină.