Suveranism, autarhie si hematologie (Op-ed de Vladimir Tismăneanu)

Pledez pentru plasarea ideilor politice într-un context istoric comprehensiv. Chiar si atunci cand ele sunt ultra simplificate, precum în cazul lozincilor AUR, este util si relevant sa vedem care sunt afinitățile și antecedentele unor asemenea aparent bizarerii. Preluarea, reluarea si diseminarea unor idei din recuzita stalinisto-fascistă este fenomen politic și ideologic cu cauze și obiective care se cer lămurite.

Este necesar, așadar, un exercițiu de arheologie a ideilor politice.

Proiectul AUR este continuarea ansamblului de practici discursive ale „gândirii Ceaușescu” într-o fuziune cu mitologiile xenofobe ale extremei drepte interbelice. Acestea, la randul lor, consonau cu fascismele din Vest, cu ideile fundamentaliste anti-moderne ale slavofililor si cu intreaga directie de contestare a liberalismului drept un factor „emasculant”, o cămașă de forță care împiedică libera respirație a pulsiunilor si pasiunilor adevărului ethnos.

Obsesia „independentei si suveranitatii naționale”, fixatia pe „neamestecul in treburile interne”, era laitmotivul a ceea ce numesc Ideologia Română sub Ceaușescu. Se impunea un izolationism autarhic si se construia un mit identitar menit sa izoleze România într-o colivie (ori celulă) ermetic închisă.

Pe masura ce reformele gorbacioviste avansau, Ceaușescu era tot mai vehement apărătorul „suveranității” neînțeleasă drept apărare a „românismului”. „Românismul” era echivalent cu devotamentul pentru „patria socialista” si „Iubitul Conducator”.

Se intelegea perfect cu Todor Jivkov care apara „specificul national bulgar” si cu Erich Honecker care conducea Comitetul pentru Aniversarea a 500 de ani de la nașterea lui Martin Luther.

Patriotismul dictatorilor este întotdeauna specios. Stalin nu a fost un patriot rus. Ceaușescu nu a fost un patriot roman. Închiderea frontierelor teritoriale este acompaniata negreșit de impunerea granițelor mentale.

România trebuia făcută imună la „virusul disidentei”. Orice, dar nu sindicate libere si autoguvernate precum Solidaritatea. Orice, dar nu Charta 77. Orice, dar nu asociații informale. Orice, dar nu societate civilă.

Am dezvoltat aceste idei in plin an revoluționar 1989. Le-am sintetizat în cartea mea apărută in 1992, „Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel”. Previziunea mea era ca deceniile următoare vor duce la clivaje si coliziuni dintre susținătorii democrației liberale si si adepții statului etnocratic.

Tema este de o maximă actualitate acum, îndeosebi în lumina alegerilor din România si Polonia. „Străinatatea” este diabolizată, Occidentul este decadent și putred. Imigranții amenință „țesutul sănătos al națiunii”.

Se reiau clișeele „luptei împotriva cosmopolitismului” ca „ideologie a disoluției și decadenței proprie „elitelor urbane”. „Neamul” se confunda cu „țara”, iar „țara cu „sângele”. O etno metafizică hematologică. Ori, dacă vreti, o hematologie etno metafizică.