Radu Popescu: Dincolo de emoție – Unirea, între „DA”-ul personal și realitatea de pe teren

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Dacă într-o zi discuția despre Unire va ieși din zona ipoteticului și va intra în zona termenelor calendaristice, va cere – înainte de toate – o muncă enormă în interiorul Republicii Moldova. Nu doar pentru a demonstra că trecutul a fost nedrept, ci pentru a convinge că viitorul poate fi mai sigur, scrie Radu Popescu, fost consultant politic în Republica Moldova, într-un editorial publicat de Ziarul de Iași.

Declarația președintei Maia Sandu – „dacă am avea un Referendum, aș vota pentru Unirea cu România” – a aprins imediat reacții puternice, mai ales în România, unde a fost primită pe alocuri cu un entuziasm aproape romantic. E și explicabil: o astfel de frază este rară în politica de la Chișinău și, prin simplul fapt că e rostită, pare să marcheze un prag simbolic.

Tocmai pentru că miza e atât de mare, merită să lăsăm deoparte reflexele și să ne uităm la context. Nu ca să dăm verdicte, ci ca să înțelegem ce a spus Maia Sandu, ce n-a spus și ce ar însemna, în mod real, un asemenea scenariu pentru Republica Moldova. Iar pentru o imagine completă, e util să vedem și cum se citește această discuție din afară – în special la Kiev și la Budapesta.

Ce a spus, de fapt, Maia Sandu: un „DA” personal, dar fără un „mâine” politic

Declarația cu pricina a fost făcută într-un interviu acordat podcastului britanic „The Rest Is Politics”, iar cei de la Reuters – așa cum știu ei mai bine – au surprins esența, fără floricele de prisos: Maia Sandu a spus că ar vota pentru Unire dacă ar exista un Referendum, însă admite că nu există în acest moment o majoritate care să susțină acest pas, subliniind faptul că obiectivul realist al Republicii Moldova rămâne a fi Integrarea Europeană.

Dacă suntem puțin atenți, contează foarte mult felul în care e construită propoziția, în ea fiind două aspecte clare:

1. Pe de o parte, este vorba de opțiunea personală a președintei Republicii Moldova („aș vota”),
2. Pe de altă parte, totul este încadrat într-un scenariu ipotetic („dacă am avea Referendum”).

Așadar, nu vorbim despre începutul unei campanii oficiale „de mâine dimineață”. Dar, da, fără dubii, este un pas dincolo de formula prudentă pe care o folosesc, de regulă, liderii pro-europeni de la Chișinău: „avem aceeași limbă și istorie, dar decizia aparține cetățenilor”.

În același interviu, Maia Sandu explică și motivele pentru care ar vota, personal, pentru Unirea cu România: presiunea Rusiei și faptul că, „într-o lume tot mai dură, e din ce în ce mai greu pentru o țară mică să reziste ca democrație și ca stat suveran”. Tocmai de aceea, în alte țări decât România, declarația a fost interpretată nu doar ca una identitară, ci și ca un mesaj legat de securitatea regională.

Tot analiza Reuters scoate în evidență și nuanța esențială: „doar aproximativ o treime dintre cetățeni susțin în prezent Unirea”, în timp ce „EU integration” rămâne a fi „un obiectiv mai realist”. Cu alte cuvinte: fraza are o greutate simbolică, dar e făcută strict în limitele realismului politic.

De ce s-a iscat atâta zgomot: istorie, nervi, propagandă

În Republica Moldova, tema Unirii nu a fost niciodată una liniștită. În jurul ei s-au strâns, în timp, întrebări de identitate, temeri legate de trai și neliniști geopolitice. Într-o societate fragilă, asemenea idei capătă rapid o greutate care depășește cu mult cuvintele prin care sunt rostite și pot deveni momente de tensiune cu efecte profunde în spațiul public.

Reacția opoziției pro-ruse nu a întârziat și, în fond, nu a surprins pe nimeni: acuzații de „trădare”, apeluri la anchete și demisie, discursuri alarmiste despre dispariția „statului moldovenesc”. Nu a fost însă doar o reacție la Maia Sandu ca lider, ci expresia reflexului unei tabere care își definește identitatea politică prin eternele basme rusești: un Occident prezentat ca o amenințare, o Românie descrisă drept „jandarmul care dă la palmă cu rigla” și UE sau NATO transformate în pericole existențiale. Nu este nimic neobișnuit, așa s-a întâmplat mereu, vechile diferențe culturale reactivându-se ușor până la a ajunge să scoată din beznă temerile profunde ale unei părți din electorat: frica de a-și pierde identitatea locală sau sentimentul unei protecții pe care o asociază, real sau imaginar, cu o cu totul altă direcție.

În România, pe partea cealaltă a Prutului, reacția unioniștilor a fost – pe alocuri – un fel de „Am câștigat Cupaaaaa, suntem finaaaaliști!”, de pe vremea răposatei Steaua din finala din 1986, fiind suficient ca actualul președinte al Republicii Moldova să rostească – fie și condițional – „aș vota pentru Unire”, pentru ca, în aceste cercuri, să se contureze imediat sentimentul începutului unei noi etape.

Citește restul editorialului pe Ziarul de Iași.