Politico: Pandemia de coronavirus înseamă sfârșitul trumpismului. Pentru noua generație, o criză alimentată de o știință înfricoșătoare prevestește viitoarele conflicte

Probabil, pentru cei mai mulți dintre noi, criza provocată de coronavirus se va retrage curând – în șase luni? într-un an? – din mințile noastre, ajungând să aducă a halucinație. Poate că va arăta ca un uragan care a forțat toată lumea să se retragă pe uscat și apoi a înghițit numai coasta.

Sau poate va fi ca un uragan care se abate cu-adevărat. Abia atunci, natura umană fiind așa cum e ea, oamenii vor face curat și vor merge mai departe.

Și totuși, indiferent de modul în care va trece pandemia coronavirusului, sau de cât de repede va trece ea, se pare că în aceste stranii săptămâni se naște o nouă eră politică.

Două întemeiate motive ne fac să credem că ecoul politic al acestei crize va dăinui mult mai mult decât criza în sine.

Primul motiv ar fi acela că cei mai mulți dintre oamenii ale căror planuri și obiceiuri sunt cel mai grav afectate de pandemie sunt studenți. Aceste perturbări, și, în unele cazuri, aceste pierderi irecuperabile din educația lor – având în vedere că nenumărate evenimente sunt suspendate, iar campusurile studențești se golesc – ar putea pune asupra conștiinței lor o amprentă mai de durată prin comparație cu noi ceilalți.

Ca în cazul majorității catastrofelor, consecințele maligne ale pandemiei vor apăsa cel mai greu pe umerii celor lipsiți de orice privilegii. Spre deosebire de alte catastrofe, prețul este scump plătit și de niște oameni dintre cei mai privilegiați. Printre absolvenții universităților, ale căror sesiuni din primăvară și ceremonii de absolvire sunt brusc anulate, se numără mulți viitori șefi din sectorul public sau privat. Nu, pentru ei asta nu înseamnă sfârșitul lumii. Dar chiar și așa, este o pierdere care se resimte – o pierdere suferită mai ales din cauza bătrânilor sau din cauza unor oameni mai puțin sănătoși.

Mai mult, dinamicile coronavirusului s-ar putea asemăna cu dinamica altor mari probleme care țin de politica publică or, asta ar putea face ca generația viitoare să treacă pe planul al doilea.

În particular, măsurile dure pe care această pandemie le impune la nivel mondial, mai ales în lunile următoare, se aseamănă mult cu cele pe tema schimbării climei, care vor fi impuse în următoarele decenii.

La fel ca urgențele provocate de coronavirus, schimbarea climei este o problemă care, în cea mai mare parte, îi vizează pe oamenii de știință, ea implicând niște date complexe menite să clarifice niște viitoare opțiuni pe care oamenii de rând le pot înțelege la modul general, dar nu și în detaliu. Principala întrebare care se pune: aveți sau nu încredere în acești experți?

Ca și în cazul coronavirusului, schimbarea climei reprezintă o problemă ale cărei remedii nu țin doar de domeniul experților, ci mai ales de principiile susținute de comunități. Aceste remedii implică niște costuri clare și imediate, dar pentru niște beneficii abstracte și cam imponderabile.

De exemplu, în cazul coronavirusului, blocarea economiei, necesitată de costurile sociale crescânde și imediate pe care dvs. s-ar putea să le și resimțiți – concedierea unui cunoscut, nesiguranța veniturilor pe viitor, îngrijorarea provocată de vreo întreprindere de lângă dvs. care ar putea fi luată de val. Pe de altă parte, în privința beneficiilor, nimeni nu știe nimic – cu siguranță, nu acum, dar poate, niciodată. Se prea poate ca toată această ripostă dură să nu fie eficientă, iar catastrofa sănătății publice să apară oricum. După cum s-ar putea ca mai târziu riposta să pară exagerată.

În cazul schimbării climei, tensiunile, dintre consecințele sigure imediate – dacă să se plătească o taxă pentru emisii de carbon sau să se modifice substanțial consumul obișnuit = în schimbul unor beneficii confuze și îndepărtate,  se acutizează. De beneficiile marilor schimbări, necesare pentru a înlocui o economie bazată pe carbon și pentru a opri încălzirea planetei, vor profita – așa se speră – în primul rând niște oameni care încă nu s-au născut.

Desigur, până la urmă, coronavirusul se aseamănă într-un fel cu schimbarea climei, având în vedere că nici el nu ține cont de frontierele naționale.

O modalitate de a măsura forța acestor tendințe – criza alimentată de o știință înspăimântătoare – ar fi aceea de a urmări schimbările survenite în atitudinea președintelui Donald Trump. Nu putem ști cu siguranță ce înseamnă coronavirusul pentru realegerea sa. Dar este deja evident că el a însemnat ceva pentru trumpism. L-a făcut să bată în retragere.

Trumpismul înseamnă promovarea și protejarea suveranității și singularității americane. Într-un anume fel, s-ar putea ca până și adversarii lui Trump să recunoască faptul că e vorba de un concept atractiv: se prea poate ca noi să vrem să ne închidem granițele în fața virusului. Numai că singurul mod eficient ar fi fost dacă, cu ani în urmă, Statele Unite ar fi ales să-și suspende interconexiunile cu economia mondială. Da, coronavirusul a apărut mai întâi în China. Câți oameni vor fi fost surprinși să afle, doar peste câteva săptămâni, că aproape toate antibioticele din SUA vin și ele din China?

Ca stil, trumpismul nu se definește numai prin lădăroșenie și fanfaronadă: triumfalismul său depinde de prezentarea unei anume certitudini. La început, președintele a acționat ca și când el ar fi putut într-adevăr să creeze o realitate prin simplă proclamație, el dând asigurări că, în curând, infecțiile din SUA vor fi reduse la zero.

De-abia în ultimele zile, pe măsură ce eventualitatea răspândirii virusului în țară devine tot mai mult o certitudine, Trump a dat dovadă de nesiguranță, vorbind despre informațiile trunchiate legate de răspândirea virusului în țară, de ineficiența eforturilor de contracarare și întrbându-se dacă asemenea eforturi vor fi suficientee

O modalitate de a aprecia circumstanțele tulburi și implicațiile morale ale acestora ar fi să vedem lucrurile prin ochii tinerilor.

Nu este nevoie de o exagerare a lucrurilor. Pierderea semestrului (de învățământ, n. red.) din primăvară nu înseamnă același lucru cu focul pe care un lunetist îl trage în Kabul și nici cu situația de a fi eliberat din funcția de mânuitor de bagaje pe O’Hare (principalul aeroport din Chicago, n.red.).

Articol de John F. Harris (Politico) / Traducerea: Alexandru Danga (Rador)