O planetă care orbitează o stea moartă ar putea dezvălui ce se va întâmpla cu Jupiter și Saturn după moartea Soarelui

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Astronomii au obținut noi informații despre una dintre cele mai neobișnuite exoplanete descoperite până acum, un gigant gazos care orbitează o stea moartă la o distanță extrem de mică, relatează CNN.

Descoperirea ar putea oferi indicii importante despre ceea ce se va întâmpla cu planete precum Jupiter și Saturn atunci când Soarele își va încheia existența, peste aproximativ cinci miliarde de ani.

Planeta, denumită WD 1856 b, a fost identificată în 2020 și se află la circa 80 de ani-lumină de Pământ.

Ea gravitează în jurul unei pitice albe – rămășița unei stele similare Soarelui – completând o orbită în doar 34 de ore.

Dimensiunile sale sunt impresionante: planeta este de aproximativ șapte ori mai mare decât steaua pe care o orbitează.

„Este unul dintre cele mai ciudate sisteme planetare cunoscute”, a declarat Christopher O’Connor, cercetător la Universitatea Northwestern și coautor al unui studiu publicat în revista Nature.

O supraviețuire considerată aproape imposibilă

WD 1856 b se află la mai puțin de trei milioane de kilometri de steaua sa, de aproximativ 50 de ori mai aproape decât este Pământul de Soare.

Această apropiere ridică o întrebare esențială: cum a reușit planeta să supraviețuiască transformării violente a stelei sale?

În faza finală a vieții, o stea asemănătoare Soarelui se umflă de peste 100 de ori, devenind o gigantă roșie înainte de a se prăbuși într-o pitică albă extrem de densă. În mod normal, orice planetă aflată atât de aproape ar trebui să fie distrusă.

Pentru a afla povestea planetei, cercetătorii au folosit James Webb Space Telescope pentru a analiza atmosfera, masa și temperatura lui WD 1856 b. Rezultatele au fost surprinzătoare.

Telescopul Webb a găsit indicii neașteptate

Observațiile au arătat că planeta are o masă cuprinsă între patru și 11 ori masa lui Jupiter și o temperatură de aproximativ 127 de grade Celsius.

Aceasta este cu mult peste valoarea estimată dacă planeta ar fi fost încălzită doar de pitica albă, ceea ce sugerează că a trecut printr-un proces violent de încălzire în trecut.

Analiza atmosferei a identificat, de asemenea, urme de metan și particule de nori. Este pentru prima dată când astronomii reușesc să studieze atmosfera unei planete care tranzitează o stea moartă.

Potrivit cercetătorilor, compoziția chimică observată indică faptul că planeta nu a fost probabil înghițită de gigantă roșie în timpul morții stelei, așa cum sugerau unele teorii.

Cum a ajuns atât de aproape de steaua sa?

Cercetătorii iau în calcul două scenarii principale. Primul presupune că planeta a fost înghițită de stea în faza de gigantă roșie, dar a reușit cumva să supraviețuiască procesului.

Al doilea, considerat în prezent mai probabil, sugerează că WD 1856 b se afla inițial pe o orbită mult mai îndepărtată și a migrat spre interior după moartea stelei, sub influența gravitațională a altor obiecte din sistem.

Datele obținute cu telescopul Webb indică faptul că această migrare și încălzire ar fi avut loc în urmă cu aproximativ un miliard de ani, la mult timp după transformarea stelei într-o pitică albă.

O posibilă imagine a viitorului sistemului solar

Sistemul WD 1856 oferă un model valoros pentru înțelegerea viitorului propriului nostru sistem solar.

Peste aproximativ cinci miliarde de ani, Soarele va deveni o gigantă roșie și va înghiți cel mai probabil planetele interioare, inclusiv Mercur și Venus. Soarta Pământului rămâne incertă, deoarece orbita sa se află la limita zonei care ar putea fi afectată direct de expansiunea stelei.

În schimb, giganții gazoși precum Jupiter și Saturn ar putea supraviețui și continua să orbiteze în jurul unei pitice albe rezultate din moartea Soarelui.

Mai mult, studiul sugerează că aceste planete ar putea suferi modificări majore ale orbitelor lor și ar putea migra către regiuni mult mai apropiate de steaua moartă, într-un mod asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în sistemul WD 1856.

„Moartea unei stele nu înseamnă neapărat sfârșitul poveștii pentru planetele sale. Unele dintre ele pot continua să evolueze și să aibă o existență surprinzător de activă mult timp după dispariția stelei gazdă”, a explicat Ryan MacDonald, autorul principal al studiului.

Descoperirea oferă astfel una dintre cele mai detaliate imagini de până acum despre modul în care ar putea arăta sistemele planetare după moartea stelelor și, implicit, despre destinul îndepărtat al sistemului nostru solar.