Ne mai jucăm mult de-a autonomia universitară? (Op-ed)

Reflexul universităților este să ceară „autonomie universitară” – garantată de Constituție – pe când statul, ca principal finanțator, dorește, istoric, să le reglementeze cât mai în detaliu funcționarea. În esență statul, reglementând, spune universităților: „pe banii mei faceți ce vreau eu, nu ce vreți voi” dar, fiind slab, în realitate statul nu reușește acest lucru. Tristul rezultat este un joc de-a șoarecele și pisica: statul se preface că finanțează, universitățile se prefac că livrează calitate. În final, punându-și numele pe diplome, statul-reglementator recunoaște lipsa de încredere în universități, pe care o maschează prin proceduri birocratice justificatoare savant numite „acreditări” și „controlul calității”, în realitate niște hârtii menite a ascunde pe alții răspunderea guvernamentală pentru ceea ce nu funcționează. Da, există oaze de performanță în unele universități, dar asta este excepția, nu regula.

Cum poate fi rezolvat definitiv acest conflict între stat – care să devină un apărător real al calității învățământului superior – și universități, ca furnizor al acestei calități? Cum ar trebui să arate legea care reglementează învățământul superior? De ce eșuează „România Educată” în a da o soluție clară la această tensiune istorică?

Soluția, pentru a rezolva acest conflict, este simplă: universitățile ar trebui lăsate să funcționeze conform legii fundațiilor, iar finanțarea să fie acordată viitorilor studenți, sub formă de grant de studii obținut în urma unor clasamente naționale pe domenii. Studenții care obțin acest grant pot să opteze pentru universitatea pe care doresc să o urmeze, în limita capacității de școlarizare a acesteia. Statul ar trebui să acorde anual un număr de granturi de studii de două treimi din numărul celor care obțin bacalaureatul în acel an, defalcat pe specializări, astfel încât să se asigure că se instituie o minimă concurență. Diplomele universitare trebuie, în opinia mea, să rămână încă monopol de stat.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05:35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Ce ar rezolva un astfel de sistem? În primul și cel mai important rând am ieși din ipocrizia conform căreia „statul are obligația de a finanța universități”. Nu! Statul nu are nicio obligație față de universități, statul are obligație față de studenți. Finanțându-i direct pe studenți, care aleg, ei înșiși universitatea, avem în sfârșit un flux financiar sănătos, previzibil și concurențial. Mai mult:

1. ar institui o reală competiție între universități, inclusiv o concurență reală între universitățile de stat și cele private: statul, forțând universitățile să lupte pentru studenți, precum și pentru finanțări din alte surse decât sursele publice. În acest mod universitățile ar fi obligate să se integreze „pe bune” în sistemul economic;
2. fondurile publice obținute de universități, constituite exclusiv prin atragerea studenților câștigători ai granturilor și pentru alt tip de proiecte (de dezvoltare instituțională, de cercetare), sunt bani meritați, munciți, nu alocați din pix de ministru. Ei, fiind ai studenților, nu ai statului, universitatea are toate justificările necesare pentru a cere o adevărată autonomie;
3. introducând o adevărată competiție a studenților pentru granturile de studii, ar forța liceele să pregătească pentru concursul de intrare la universitate, deci implicit o concurență a liceelor între ele, care nu poate să fie decât benefică;
4. ar institui concurența universităților pentru profesori;
5. s-ar introduce răspunderea publică a statului, prin guvern, pentru domeniile finanțate. Nimeni nu interzice universităților să accepte cu plată studenți la domenii de studii pe care statul nu consideră important să le finanțeze;
6. ar încuraja fuziunea universităților mici, din provincie, cu cele mai puternice, cele mici continuând să școlarizeze, dar sub tutela calității garantate de o universitate majoră.

De ce nu am aplicat acest sistem în Legea 1/2011? Nu sunt ipocrit să spun asta acum, dar când am avut puterea să o fac, nu am făcut-o? Am considerat că în acel moment universitățile nu erau pregătite pentru o asemenea schimbare. Majoritatea intraseră în anii 90 pe mâinile unor vătafi care le erau rectori, nu se vorbea deloc despre etica universitară, plagiatele erau la ordinea zilei, fabricile de diplome aveau sute de mii de studenți care nu văzuseră niciun profesor la față, în sala de curs sau laborator, pe scurt haosul întreținut de stat era în floare. Am început curățenia în toamna lui 2011 când, aplicând Legea 1/2011, am clasificat universitățile. A rezultat un număr de 12 universități „de top” cărora intenționam să le acord, prin mecanismul de mai sus, o adevărată autonomie universitară odată cu intrarea în mandat a primilor rectori aleși democratic, de întreaga comunitate academică. Îmi sunt martori cei câțiva rectori cărora le-am împărtășit ideea și cu care începusem să discut fezabilitatea ei.

În concluzie: termenul constituțional generos de „autonomie universitară” în loc să fie aplicat cu bună-credință este pervertit în funcție de interesele fiecăruia:

• universitățile de stat spun obsesiv că „autonomie universitară” înseamnă „fac ce vreau eu pe banii statului”.
• Universitățile private spun că „autonomie universitară” înseamnă „dau diplome, care poartă ștampila statului român, fără număr și în condiții de calitate dubioase”, iar
• statul, incapabil, se preface că finanțează și că reglementează.

Dacă, în loc să avem oameni care pălăvrăgesc despre „autonomie universitară” în funcție de interese cu geometrie variabilă am avea oameni cu lecturi fundamentale în domeniu, discuția despre autonomie universitară ar fi despre alegerea rolului statului între a fi un stat-reglementator sau un stat-evaluator.

Este teza mea că „autonomie universitară” trebuie să însemne două lucruri: libertate academică totală și libertate organizațională totală pe banii obținuți de universitate, exercitarea acestor libertăți fiind evaluată de beneficiari (studenții, prin alegerile pe care le fac) și stat, prin ștampila pusă pe diplome. Nimeni, nicio ideologie sau interes al cuiva -Guvern, Biserică, Parlament – nu are a se amesteca în ceea ce predau sau cercetează universitățile. Banii universităților, odată obținuți meritat, le dau dreptul acestora să se organizeze cum doresc: să acorde salarii mari anumitor profesori dacă doresc, să dezvolte anumite specializări, să investească în infrastructură și, cel mai important, le-ar forța să își optimizeze structura administrativă pentru a nu risipi resursele.

Schița unei legi a învățământului superior ar trebui să arate așa:

Art. 1. Universitățile de stat, cele private și cele confesionale funcționează potrivit legii fundațiilor. Ele sunt libere să își stabilească structura de personal și organele de conducere conform procedurilor interne.

Art. 2. Statul, prin ministerul însărcinat cu educația, se constituie în fondator al universităților de stat existente la data intrării în vigoare a prezentei legi. Patrimoniul fiecărei universități, de stat, private sau confesionale, aparține acesteia. Dreptul de înstrăinare poate fi acordat universităților de stat doar prin hotărâre a guvernului.

Art. 3. Universitățile private vor avea ca fondator o fundație.

Art. 4. Guvernul acordă anual un număr de granturi de studii egal cu două treimi din numărul elevilor care obțin bacalaureatul în prima sesiune a anului respectiv. Numărul granturilor de studii se stabilește prin hotărâre a guvernului care decide alocarea pe domenii a granturilor.

Art. 5. Granturile de studii se acordă, în urma întocmirii unor clasamente naționale anuale, pe domenii. Pot participa la concurs cei care au promovat cu succes examenul de bacalaureat. Studenții care, pe timpul parcursului universitar, nu ating standardele de exigență pentru promovarea examenelor pierd grantul de studiu, conform unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului, fără ca universitatea să piardă suma aferentă grantului.

Art. 6. Clasamentele naționale pe domenii se organizează conform unui ordin al ministrului însărcinat cu educația. Studenții, în funcție de clasamentul lor, pot alege universitatea publică sau privată la care se vor înscrie, grantul urmând a fi încasat de universitate, conform principiului „grantul urmează studentul”.

Art. 7. Universitățile au dreptul de a școlariza un număr de studenți cel mult egal cu capacitatea de școlarizare aferentă fiecărui domeniu, stabilit de o agenție însărcinată cu controlul calității, reglementată prin hotărâre a guvernului.

Art. 8. Diplomele universitare și condițiile de acordare ale acestora se stabilesc prin hotărâre a guvernului. Diplomele universitare sunt monopol de stat. Ministerul însărcinat cu educația are obligația, în condiții stabilite prin ordin al ministrului, să stabilească modalități de control asupra modului în care sunt examinați studenții în vederea obținerii diplomelor.

Art. 9. Titlurile de doctor se acordă, după susținerea cu succes în cadrul universității, în urma verificării centralizate a lucrării de doctorat de către o comisie stabilită prin ordin al ministrului educației. Această comisie verifică obligatoriu și abaterile de la etica universitară, precum frauda la examenele din sânul universităților, existența plagiatului, frauda rezultată în urma fabricării rezultatelor sau însușirea datelor unui terț cu scopul de a le prezenta ca fiind producție intelectuală proprie.

Art. 10. În urma constatărilor făcute de comisia de la Art. 9, ministrul însărcinat cu educația are obligația de a sesiza organele de cercetare penală. Abaterile de la etică aferente Art. 9 se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Desigur, o serie de detalii tehnice trebuie discutate „cu creionul în mână” și, fără îndoială, sunt lucruri care trebuie puse la punct. Dar, atunci când reglementăm un domeniu, avem obligația să pornim cu idei clare despre fundamentele acelui domeniu, iar în domeniul universitar conceptului de autonomie i se subsumează toate soluțiile legislative. Altminteri e ca și cum am discuta despre cum aranjăm mobila într-o casă despre ale cărei fundații și ziduri nu avem habar. Să spună cineva decidenților politici că o lege nu este doar o optimizare a unor reglementări pentru un ipotetic „mai bine”. Este, mai ales, un cadru de îndrumare dat societății, care să schimbe comportamente și reflexe sociale. Or aici este impardonabilul și – probabil – iremediabilul eșec al „României Educate”: după 8 ani nu a produs nicio clarificare fundamentală, ba chiar a introdus confuzii care nu pot să ducă la nimic solid.

PS: văd că se vorbește despre posibilitatea universităților de a înființa licee. E o propunere surprinzătoare, în afara misiunii consacrate pentru universități, dar nu neapărat rea în condițiile actuale. Dacă tot se dorește mers pe această cale, atunci să obligăm universitățile să „înfieze” școli și licee rurale. Și, dacă tot se desființează inspectoratele, de ce să nu dăm universităților rolul inspectoratelor?

__________

Despre autor:

Daniel Funeriu a fost ministru al Educației în 2009-2012, perioadă în care a implementat o nouă lege a educației, bazată pe Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru educaţie condus de Mircea Miclea (Legea educației nr. 1/2011, în vigoare și în prezent, dar modificată masiv de toate partidele care s-au succedat la putere). A fost consilier prezidențial în domeniul educație și europarlamentar. În prezent, face parte din corpul de experți al Comisiei Europene care asistă Guvernul Republicii Moldova în eforturile de a implementa Acordul de Asociere UE – Republica Moldova. Chimist cu doctoratul obținut la Universitatea din Strasbourg sub îndrumarea laureatului Nobel Jean-Marie Lehn, Daniel Funeriu a fost cercetător în Japonia și SUA, înainte de a reveni în țară.