Mitul răului mai „mic”

Alegerea dintre două rele este veche și reprezintă una dintre dilemele fundamentale ale omului. Fiecare dintre noi ne-am confruntat cu ea în viețile noastre atât în plan personal, cât și colectiv. Trăim inclusiv acum un astfel de moment. Vechimea ei, interesantă de analizat ea însăși, este redată de faptul că este încapsulată într-un mit și că a pătruns în limbaj prin expresia „a fi/a alege între Scila și Caribda” („incidit in scyllam cupiens vitare charybdim” (în trad. „el se îndreaptă către Scila, vrând să o evite pe Caribda”). Expresia își are rădăcinile în mitologia greacă, mai exact în episodul din Odiseea lui Homer (Cartea a XII-a), în care Ulise, navigând către casă, trebuie să treacă printr-un loc deosebit de periculos, situat geografic în strâmtoarea Messina, dintre Sicilia și Italia continentală, un loc pe care l-am contemplat, din depărtare, vara trecută, visând cu ochii larg deschiși la dilema lui Ulise.

Când drumul se îngustează inevitabil, acesta trebuie să aleagă cu care dintre cele două mari pericole să se confrunte pentru a putea merge mai departe: să treacă mai aproape de Scila, un monstru marin cu șase capete, sau să se apropie de Caribda, celălalt monstru acvatic înfățișat sub forma unei guri imense care trage totul înăuntrul său, într-un vârtej înspăimântător de ape. Pus în fața dilemei, Ulise, renumit pentru înțelepciunea sa, alege să treacă mai aproape de monstrul Scila, pierzând doar câțiva oameni, evitând vârtejul care ar fi riscat să-i înghită corabia cu totul.

Expresia a făcut și a scris istorie și a devenit un mit, cu alte cuvinte, în termeni psihologici, a devenit un complex cultural (un cluster de idei și experiențe cu un ton afectiv comun aflat în psihicul nostru) care redă dilema răului mai mic. Prin urmare, această dilemă nu mai este doar un complex al propriului psihic și nu o întâlnim doar în experiența noastră personală, ci a devenit o structură a psihicului colectiv, ca o cărare bătută dintr-o pădure, pe care tindem inconștient să o urmăm doar fiindcă se deschide cu ușurință în fața noastră.

Mitul sau complexul răului mai mic vine așadar cu o direcție prestabilită, ceea ce ne ușurează într-un fel dilema, crescând totodată riscul de a rămâne captivi unilateralității ei și de a nu o mai trece printr-un filtru personal, care ar putea duce inclusiv la desfacerea mitului și, de ce nu, la rescrierea lui.

Deocamdată să vedem cum ajungem într-o astfel de dilemă, despre ce este vorba în ea și cum ne propune Ulise să o rezolvăm. Dilema răului mai mic ridică la modul general problema confruntării cu răul. Ajungem într-o astfel de situație, vrând-nevrând, fiindcă răul există, îl întâlnim în multiple forme, fie izolat, fie în legiuni, în diferite intensități și ierarhii.

Păstrând ca referință tot cadrul cultural, în Infernul lui Dante există bolgii, cercuri, iar în epicentrul lor, în străfunduri, tronează răul absolut. Vedem astfel, inclusiv din dilema lui Ulise, că există o ierarhie a răului, iar aceasta trebuie cunoscută și cât de cât înțeleasă pentru a ne putea poziționa, pentru a ajunge la atitudinea potrivită și a alege bine. Asta înseamnă o bună cunoaștere a valorilor noastre și o capacitate de a distinge ceea ce este important, o anumită claritate a gândirii și a simțirii, inclusiv o claritate legată de ceea ce este încă neclar în noi: vârtejul Caribda tulbură apele și ridică din adâncuri mâlul și nisipul de pe fund.

Un alt pas în confruntarea cu răul este să înțelegem că acesta nu este doar în afară, sau nu este întotdeauna doar în afară. Dimpotrivă, tot ce este în afară se află și înăuntru, într-o formă sau alta, dar într-o zonă de umbră pe care nu o putem vedea, tot la fel cum nu ne putem vedea spatele corpului, dar știm că îl avem, iar atunci când ne doare, îl simțim pe deplin. „L’enfer, c’est les autres” („Infernul sunt ceilalți”) spunea Sartre ilustrând atât de bine mecanismul inconștient al proiecției prin care aruncăm pe ceilalți, de multe ori fără să știm, conținuturi psihice proprii indezirabile, îndoielnice, înfricoșătoare. „L’enfer, c’est nous” (Infernul suntem noi) este adevărul psihologic al afirmației lui Sartre, mai aproape de realitatea psihică, chiar dacă greu de digerat.

Calea de a „rezolva” problema răului, dacă ar fi să existe cumva vreo „rezolvare” pentru o parte intrinsecă a condiției umane, este să putem privi în ochi răul din noi înșine cu cercurile și bolgiile lui, mai adânci sau de suprafață și poate, prin forța privirii, să îl putem îmblânzi, acceptându-l ca parte din noi înșine.  Este soluția pe care o propune marele psihanalist Erich Neumann, în cartea sa „Psihologia abisală și noua etică”. Atunci când vedem răul doar la ceilalți, rămânem scindați, judicativi și polarizați. Atâta vreme cât îl proiectăm pe alții, suntem în vechea etică (desigur încă aici suntem psihologic) bazată pe polarizare și pe o luptă a opuselor: eterna bătălie a răului cu binele. Uneori trebuie să ducem această bătălie în exterior. Dar de cele mai multe ori, ar trebui să o facem de fapt înăuntrul nostru, iar bătălia să se transforme într-o blândă și treptată integrare.

Confruntarea cu răul trebuie să nu ne prindă nepregătiți. Aici ne ajută mitul. Pentru ca ne arată o cale. A alege un rău înseamnă în primul rând să știm ce facem și să ne pregătim strategia. Povestea lui Ulise ne spune foarte clar: alegerea dintre două rele înseamnă asumarea unor pierderi reale, directe. În fond, aceasta este condiția oricărei alegeri, însă atunci când e vorba de un rău, pierderea capătă dimensiunea unui sacrificiu. Ce ne învață alegerea lui Ulise? Între un rău la vedere (Scila, monstrul cu șase capete – în realitate o grupare de stânci periculoase) și un rău din adâncuri, abia sesizabil, care se manifestă printr-o câmp de forțe, să alegem ceea ce se vede și cu care ne putem lupta, chit că vom avea pierderi inevitabile. Caribda, vârtejul din adâncuri reprezintă un pericol mai mare prin punerea în mișcare a unor forțe imprevizibile, disruptive și reprezintă o imagine potrivită a „vârtejului” politic și poate chiar existențial pe care îl trăim de două săptămâni încoace pe care l-aș descrie, din punct de vedere al psihologiei abisale (iată cât de plastic este acest termen în context) ca pe o răbufnire a (in)conștientului colectiv.

Caribda este, desigur, tot o parte a psihicului nostru, învolburată și energizată de toate dezavuările de până acum pe care nu trebuie să o lăsăm să ne scufunde, ci să o putem privi și poate, la un moment dat, când i se va mai domoli intensitatea, să o putem chiar conține. Cu cât ne depărtăm mai mult de părțile noastre întunecate, cu atât ele se înstrăinează de noi, se autonomizează și vin să ne atace din afară cu mai multă forță. Oare gura întunecată a monstrului Caribda ce vrea de la noi? Ce ne cere? Cât abis se află în ea? Îl putem măcar intui, sau parțial vedea, prin ochii de două mii de ani ai lui Ulise, de pe puntea corabiei sale?

Se zice și se știe că istoria se repetă, că nu învățăm nimic din trecutul nostru. Este un clișeu care redă poate ceva profund adevărat legat de condiția umană și anume compulsia la repetiție. Avem tendința, uneori benignă, inerțială, de a repeta ceea ce știm, de a face cum am făcut de atâtea ori fără a reanaliza, fără a ne revizui atitudinea, tendință care alteori poate deveni mortiferă, făcându-ne să ne lăsăm vrăjiți de cântecul sirenelor, să alegem calea ușoară care într-o clipă ne poate trage în abis. Există în noi, spunea Freud spre sfârșitul carierei sale, sub influența atrocităților Primului Război Mondial și poate ca o intuiție a propriei suferințe în lunga sa luptă cu cancerul,  două pulsiuni fundamentale: eros (pulsiunea de viață) și Thanatos (pulsiunea de moarte).

Avem un instinct puternic de supraviețuire, dar și un apetit pentru distrugere, pentru moarte, care devine vizibil în plan colectiv în anumite momente ale istoriei. Și atunci se pune întrebarea: alegem răul mai mic dintr-o înțelepciune arhetipală sau dintr-o nevoie inconștientă și de nestăpânit de a repeta ceea ce știm deja, de a sta în cercul răului pentru că ne dă „siguranța” familiarității, chiar dacă el este mai „mic”? Repetând alegerea răului mai mic oare nu cumva îl lăsăm să devină o a doua natură și ajungem să îl vedem peste tot în jur, fără a mai discerne și binele. Mă întreb inclusiv cât de specifică este oare psihologiei poporului român dilema răului mai mic, din moment ce ea reapare în istoria noastră.

O să fac un salt la o altă dilemă, poate chiar mai grea. Având în vedere toate acestea, oare este cazul să mai păstrăm acest mit, al răului mai mic? Sau am putea eventual să-l rescriem? Cum ar fi să îi înțelegem înțelepciunea (cu viclenia lui Ulise), dar și să-l reconstruim, pentru a nu-i rămâne captivi. Miturile fondatoare ale psihicului nostru au valoarea lor, dar la un moment dat se închistează și ne pot închide, iar atunci ar putea deveni nocive. Cred că este important să le reanalizăm și poate chiar să îndrăznim să propunem anumite mitologii personale, să începem să le clădim.

Când suntem între Scila și Caribda și trebuie să alegem, știm cam care ar fi calea de urmat, și atunci putem să ne luăm puțin timp și spațiu ca să privim cerul albastrul sau linia orizontului, să rămânem puțin în zona de mijloc. Între un rău mai mic și un rău mai mare, undeva acolo este și o a treia cale care nu este nicidecum cea a inacțiunii, a renunțării sau a evitării. Uneori ea este o disponibilitate psihică de a mai vedea și altceva în spațiul dintre, de după sau de deasupra a două rele, dar uneori doar atâta avem, și nu e puțin. Acolo poate fi speranța, pe care Emily Dickinson o descrie atât de sugestiv: „speranța e ceva cu pene” („hope is that thing with feathers”). Până la urmă, Ulise ajunge acasă. După cum spunea Rumi, „dincolo de rău și bine este un câmp, o să te întâlnesc acolo”. Dincolo de Scila și Caribda este marea albastră, o să te întâlnesc acolo. Poate chiar în duminica ce urmează.

Articol scris de Ilinca Bălaș, psihoterapeut jungian în cadrul clinicii The Mind

web: www.themind.ro | mail: [email protected] |  tel: 021.781.22.59

social: facebook | instagram | linkedin