Mircea Cantor, primul artist român care a reimaginat iconica geantă Lady Dior inspirându-se din motive țesute pe un cojoc tradițional românesc

Originar din Oradea, județul Bihor, artistul Mircea Cantor – în prezent e stabilit la Paris – e primul român invitat să răspundă provocării celebrei case de modă Dior de a reimagina iconica geantă „Lady Dior”. Potrivit revistei Elle, artistul român a vrut să aducă un omagiu propriilor origini, dar și creativității și mâinilor dibace ale artizanilor de pretutindeni. El a dezvăluit că s-a inspirat din motivele țesute pe cojocul cohănesc din Vașcău, locul de baștină al bunicii sale.

Pentru cei familiari cu munca artistului Mircea Cantor, vestea că a fost selectat într-o companie flatantă pentru a celebra intersecția spectaculoasă între arte vizuale și modă într-un proiect al legendarei case Dior nu trebuie să fi constituit o surpriză. Ultimii ani, mai ales din 2011, de când a câștigat prestigiosul premiu Duchamp, au însemnat o ascensiune constantă a notorietății lui, în paralel cu o continuă evoluție a practicii sale artistice. Cantor a expus în toată lumea, a luat parte la proiecte semnificative și a explorat noi idei, în același timp continuând, în anumite aspecte ale muncii lui, să valorifice simboluri locale străvechi, poate dintr-o înclinație firească pentru un acasă pe care l-a părăsit de mulți ani, dar de care nu s-a despărțit realmente nicicând.

Artistul a fost întrebat despre prestația sa pentru crearea a două genți Lady Dior, una neagră și una bej, în care mâinile artizanilor casei au brodat, imprimat, răsucit și împletit vechi datini românești cu acel savoir faire specific casei franțuzești.

„Ideea de a face ceva împreună exista de câțiva ani, părea că s-a stins cu timpul, dar ne-am reîntâlnit acum, iar eu le-am făcut propunerea.”, povestește el. „Am venit cu caietele, cu schițele originale făcute cu pensule japoneze, cu tuș. Le-am zis că vreau să fac ceva cu grădina paradisului. Până atunci eu mă gândeam să lucrez cu artizani atât din România, cât și cu cei ai casei Dior, să fie în proiect o permanentă legătură cu manufactura, cu lucrul manual, cu oameni, nu cu mașini. Să nu fie doar un produs pe care o mașină poate să-l facă singură, ceva care serigrafiază pe piele. Și, mai mult decât procesul manual, să fie inclus acest savoir faire tipic francezilor, această grijă pentru know how-ul tehnologic, de artizanat, ca să văd cum se face”, a relatat Mircea Cantor pentru revista Elle.

A ales drept inspirație pentru proiect un element al vestimentației populare strâns legat de locurile din care se trag bunicii săi – cojocul cohănesc, o vestuță pentru femei specifică zonei Bihorului, provenind din Vașcău. Alături de cojocul binșenesc, povestește Cantor, sunt straie de sărbătoare, purtate la ocazii speciale, dar care vorbesc despre măiestria centrelor de cojocărie faimoase în zonă. „Sunt motive diferite pe ele, zici că seamănă, dar nu seamănă. Cel de Beiuș este mult mai geometric, mai articulat ca simbolistică și compoziție, mult mai fragmentat. Cel pe care l-am folosit eu pare să aibă o influență mult mai simplistă: grădina e primul lucru care-ți vine în cap, grădina raiului, apoi izgonirea din rai… Poate că broderia tradițională de pe spatele lui nici nu arată asta, dar așa îi zic eu, pentru că de obicei mai multe flori așezate într-o compoziție simetrică simbolizează arhetipul grădinii edenice. Și, spre deosebire de cel de Bihor, aici totul e foarte floral, foarte bogat, aș zice chiar puțin exagerat, dar asta-i face frumusețea. Deși comunitățile sunt situate la distanțe mici, pentru că oamenii nu prea călătoreau acum un secol, fiecare avea identitatea proprie.”

L-a atras ideea acestei grădini, povestește, pentru că este una universală, pe care oricine o poate recunoaște și asocia cu ceva adânc întipărit în propria-i cultură și minte. „Motivul paradisului este foarte des întâlnit în broderie, în compozițiile tradiționale românești, mai ales pe spate, purtat de femei. Cred că are legătură cu transmiterea ideii de frumos. Și-am simțit că, mai ales în vremurile în care trăim, avem nevoie de acest frumos, de o grădină care să fie cât mai vizibilă față de dezastrul care se întâmplă în jurul nostru, că e politic, că e ecologic… Ca artist, am simțit nevoia să aduc această latură a realității, a frumosului, a sublimării, prin această grădină, cu funiile care-o segmentează pe geantă, care sunt în același timp și o aluzie la grădinile franțuzești. E, practic, o suprapunere de straturi, de la grădinile de la Versailles până la grădina raiului, care apare în multe fresce, mereu cu motive centrale, simetrice. Le-am văzut și la Veneția, pe tot felul de palazzo-uri, unde fântâna sau o floare au rol central, și-apoi sunt două păsări lângă. E mereu o chestie simetrică. Și-apoi, să o pui pe o geantă, e ca și cum nu mai ești în grădină, ci o porți cu tine.” Citește mai mult în revista Elle.