Marea minciună a Rusiei: „Protejarea” vorbitorilor de limbă rusă prin distrugerea ucrainenilor (Kyiv Post)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Rusia încearcă să înșele lumea, acoperindu-și scopurile genocidare în Ucraina cu minciuni, astfel că adevărul trebuie scos la lumină și repetat până când vor dispărea şi ultimele iluzii. Când președintele rus, Vladimir Putin, a început invazia la scară largă în Ucraina, în februarie 2022, el a susținut că apără vorbitorii de limbă rusă de persecuții din partea extremiștilor naționaliști de la Kiev și că „operațiunea sa militară specială” reprezenta o misiune umanitară. Însă cetățenii ucraineni vorbitori de rusă nu au colaborat, scrie Kyiv Post, citat de agenția de presă Rador.

Potrivit autorului articolului, Bohdan Nahailo, redactor-șef al Kyiv Post, jurnalist britanico-ucrainean care locuiește la Kiev, fost înalt oficial al Organizației Națiunilor Unite și consilier pentru politici, precum și director al serviciului ucrainean al Europei Libere, aceştia au opus rezistență. În orașe predominant rusofone ale Ucrainei – Harkiv, Mariupol, Severodonețk, Lisiceansk – locuitorii au ridicat baricade și obstacole antitanc.

Luptând împotriva invadatorilor, soldații ucraineni, mulți dintre ei vorbitori de rusă și chiar etnici ruși, au primit ordine în limba rusă. Și astăzi, în armata ucraineană, există numeroși vorbitori de rusă care au ales să își apere țara, nu să se supună Moscovei „protectoare”. Vorbitorii de rusă din Ucraina s-au distanțat ferm de Rusia – nu din cauza „naționalismului ucrainean”, ci din cauza campaniei imperialiste brutale de genocid cultural și fizic desfăşurate de Rusia – un proiect imperialist care nu recunoaște limitele influenței sale distructive.

Cei care au venit să „protejeze” s-au dovedit a fi distrugători. Dar analiza atitudinii Rusiei față de vorbitorii de rusă și față de etnicii ruși ridică o întrebare mai fundamentală, care expune adevărata natură a imperialismului rusesc: ce s-a întâmplat cu milioanele de ucraineni care trăiau în interiorul granițelor Rusiei.

Dispariția

Datele arată o exterminare sistematică. Potrivit recensământului din 1926 al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, în Rusia, trăiau 7,8 milioane de ucraineni, adică aproximativ 7% din populație. Era vorba de comunități stabile, nu de migranți recent veniți, unele existând de secole. Ei locuiau mai ales în regiunile de frontieră cu Ucraina – Kuban, Don, Volga, precum și în Siberia și în Extremul Orient.

Conform recensământului rusesc din 2021, doar 1,3 milioane de persoane s-au declarat ucraineni în Federația Rusă – cu 83% mai puțin decât acum 95 de ani – iar explicația pentru această dispariție demografică, una dintre cele mai dramatice din secol, nu este doar asimilarea. Majoritatea nu au fost uciși sau expulzați. Ei au încetat să mai fie ucraineni, din cauza suprimării culturale sistematice: interzicerea limbii, închiderea școlilor și ziarelor ucrainene, lichidarea teatrelor și instituțiilor culturale, executarea intelectualilor și a liderilor culturali și presiunea necruțătoare de asimilare. Milioane de oameni au încetat să existe ca ucraineni prin constrângere și prin simpla dorință de a supraviețui.

Oficialii ruși au susținut de mult timp că ucrainenii și rușii sunt „un singur popor”, iar identitatea ucraineană ar fi artificială, inventată de naționaliști și provocatori occidentali. Putin însuși a scris eseuri în care afirma că statalitatea ucraineană este o întâmplare istorică și că ucrainenii sunt doar o subcategorie a rușilor, induși în eroare cu privire la identitatea lor reală. Totuși, timp de peste două secole, mașinăria imperială rusă a dus o campanie de genocid cultural împotriva ucrainenilor din interiorul granițelor sale. Limba a fost incriminată, școlile au fost închise, iar intelectualii au fost uciși. Milioane au fost reprimate până când au renunțat complet la identitatea lor.

Schema imperialistă este clară: supune populația, îndoctrineaz-o, priveaz-o de limbă și identitate prin constrângere și teroare, iar apoi – neagă că ea ar fi existat vreodată. A susține că ucrainenii nu au existat este ultima etapă a genocidului – distrugerea memoriei, pentru a se potrivi cu distrugerea culturii.

Bazele imperialiste

Distrugerea identității ucrainene în Rusia are rădăcini istorice profunde. În 1863, ministrul rus de interne Piotr Valuev a emis o circulară care declara că „o limbă microrusă separată nu a existat, nu există și nu va exista niciodată”. Nu era filologie, ci imperialism. Circulara a interzis majoritatea publicațiilor în ucraineană și a respins limba ca pe un simplu dialect țărănesc, impropriu civilizației – o insultă deliberată menită să afirme superioritatea rasială și culturală a Rusiei asupra Ucrainei. 13 ani mai târziu, țarul Alexandru al II-lea a semnat Ucazul de la Ems, care interzicea publicațiile, educația și spectacolele în ucraineană.

Limba trebuia limitată la sfera privată și nu i se permitea să se dezvolte ca vehicul al culturii moderne și al conștiinței naționale. Imperiul a folosit munca și serviciile ucrainenilor pentru a cuceri alte teritorii – exploatarea resurselor popoarelor subjugate fiind baza puterii imperiale. Dar le-a respins cu cruzime limba și identitatea. Pactul imperialist era clar: puteai sluji măreției ruse, dar numai renunțând la a fi ucrainean. Asimilează-te, dispari sau vei ajunge în închisoare ori în exil siberian.

Teroarea și asimilarea sovietică

În 1918-1920, ucrainenii au pierdut lupta pentru independență în fața bolșevicilor ruși, dar perioada sovietică timpurie a adus pentru scurt timp speranță. În anii 1920, ca parte a politicii de consolidare a puterii sovietice, cultura ucraineană a fost lăsată să se dezvolte. Au fost deschise școli, ziare și teatre în ucraineană. Procesul a fost inversat rapid și fără milă.

Când Iosif Stalin și-a consolidat puterea, statul sovietic a lansat o campanie genocidară nu doar împotriva țărănimii ucrainene, ci și împotriva instituțiilor culturale ucrainene din întreaga Uniune Sovietică. Marea Teroare din 1937-1938 a inclus exterminarea sistematică a intelectualilor, profesorilor, scriitorilor și liderilor culturali ucraineni. Holodomorul – marea foamete artificială genocidară din 1932-1933 care a ucis milioane de oameni în Ucraina – a fost însoțit de represiuni asupra comunităților ucrainene din Rusia, în special în Kuban, unde oamenii au fost uciși sub acuzația că aveau simpatii naționaliste. Mulți au fost executați pentru simpla suspiciune de „naționalism burghez ucrainean”.

Între 1944 și 1952, regimul sovietic a organizat una dintre cele mai mari deportări forțate din istorie – mutarea a sute de mii de ucraineni în Siberia, Kazahstan și alte regiuni îndepărtate. Scopul a fost unul clar genocidar: distrugerea conștiinței naționale ucrainene, ruperea infrastructurii sociale a identității și dispersarea populației pentru a preveni rezistența organizată. A fost imperialism în forma sa cea mai brutală – distrugerea unei națiuni prin represiune și expulzare.

Iluzia post-sovietică

Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 a adus o scurtă speranță de renaștere culturală pentru ucrainenii din Rusia. Au fost deschise centre culturale ucrainene la Moscova și în alte orașe. Dar renașterea a fost limitată și de scurtă durată. Sub Putin, indiferența a devenit ostilitate. După anexarea Crimeii în 2014 și intervenția rusă din estul Ucrainei, identitatea ucraineană a devenit, din nou, suspectă.

În 2015, autoritățile ruse au descins în biblioteca de literatură ucraineană din Moscova, au arestat-o pe directoarea Natalia Șarina, au acuzat-o de extremism și i-au închis biblioteca. După 24 februarie 2022, toate organizațiile ucrainene au fost interzise. Cărțile ucrainene au fost scoase din biblioteci (în Donbas, cărţile au fost arse, exact ca în epoca nazistă). Identitatea ucraineană a fost împinsă în clandestinitate.

Deportare în scopul eliminării identitare

De la începutul invaziei la scară largă, Rusia a transferat pe teritoriul său sute de mii, poate peste un milion de ucraineni. Acest lucru este documentat de Laboratorul de Cercetare Umanitară al Universității Yale, OSCE, Human Rights Watch și instituții ucrainene. Deportările au fost sistematice. Civilii din teritoriile ocupate au fost trimiși în tabere de „filtrare”, unde erau interogați, li se verificau telefoanele și le era evaluată loialitatea. Cei considerați acceptabili nu aveau libertatea de a alege locul de relocare. Mii au fost dispersați în toată Rusia, până în Sahalin.

Copiii au fost separați de familii și plasați în familii adoptive ruse, conform unei politici de asimilare etnică. Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare pe numele lui Putin pentru deportarea ilegală a copiilor ucraineni, considerând acest demers drept genocid conform dreptului internațional. Oficiali din Rusia au vorbit deschis despre planuri de „reeducare”: forțarea copiilor ucraineni să-și uite limba, să-şi nege identitatea și să accepte că sunt ruși, că Ucraina nu este o țară reală și că părinții lor erau dușmani ai statului – un limbaj al genocidului.

Deportații sunt ucraineni – vorbesc ucraineană, au pașapoarte ucrainene și se identifică astfel. Mașinăria imperialistă îi distruge prin violență la nivel de stat. Copiii sunt plasați în familii ruseşti, sunt obligați să învețe în școli rusești, unde li se predă istoria și ideologia rusă. Adulții au doar opțiunea de a accepta cetățenia rusă și asimilarea sau de a rămâne fără hrană, locuință și muncă. Statul rus a eliminat școlile cu predare în ucraineană, a închis centrele culturale și a interzis mass-media ucrainene.

Ucrainitatea este ștearsă – oamenii sunt forțați să devină ruși sau sunt excluși de societate. În 20-30 de ani, aceşti ucraineni – sute de mii – vor fi absorbiți, iar amintirile lor vor fi șterse, la fel ca cele 7,8 milioane menționate în recensământul din 1926. Ștergerea secolului XX se repetă, dar mai rapid. Este continuarea aceluiași proiect imperialist genocidar pe care Rusia îl desfășoară de peste un secol – acum, intensificat pe două fronturi. În teritoriile ocupate ale Ucrainei, armata rusă distruge orașe, ucide civili și forțează supraviețuitorii să participe la programe de asimilare.

În Rusia, statul șterge identitatea deportaților prin constrângere și separarea familiilor, negând existența identității ucrainene. Este un dublu genocid: ucidere pe un front şi ștergere pe alt front. Rusia afirmă că apără vorbitorii de rusă din Ucraina, în timp ce, în realitate, comite un genocid împotriva ucrainenilor. Rusia neagă existența identității ucrainene și investește resurse pentru distrugerea ei. Moscova susține că ucrainenii și rușii sunt un singur popor – o fantezie imperialistă – și creează condiții în care ucrainenii pot supraviețui doar renunțând la identitatea lor.

Această contradicție dezvăluie natura proiectului imperialist rusesc. Totuși, contradicția este evidentă: ordinele de luptă de la Mariupol au fost date de armata ucraineană în limba rusă. Soldații care au apărat Harkivul au ridicat baricade vorbind în limba rusă. Civili care erau vorbitori de rusă au opus rezistenţă – nu pentru că ar fi fost „protejați”, ci pentru că erau invadați de ruşi. Identitatea ucraineană este reală și indestructibilă. Ea reprezintă o provocare pentru imperialismul rusesc tocmai fiindcă nu poate fi distrusă sau negată. Campania de secole a șovinismului imperialist rusesc dovedește că ucrainenii nu cedează. Ei vor să fie ceea ce sunt – o națiune democratică, europeană, cu propria limbă, cultură și istorie, care și-a câștigat independența și recunoașterea internațională și este hotărâtă să le apere.

În anii de luptă, ucrainenii au arătat lumii cine sunt, în contrast cu barbaria anti-occidentală pe care Rusia o reprezintă și de ce imperialiștii ruși sunt obsedați să distrugă acest popor care refuză să se supună. Ucrainenii sunt un popor care demască falsitatea pretențiilor Rusiei la măreție și la dreptul de a-i domina pe alții. Ucrainenii – un David care nu se teme să se ridice împotriva Goliatului rus și să spună monstrului pe nume.