Lecţia alegerilor din Ungaria: utilitatea reţelelor sociale în alegeri e supraestimată / Plus câteva comparații cu România

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Mă rog, una din lecţii, că sunt mai multe, dar de asta vreau să vorbesc acum; alte concluzii le vom trage mai târziu. Cineva a zis odată că alegerile moderne se câştigă în palmă, adică pe ecranul telefonului, între două clipuri cu pisici şi o coafeză cu remedii naturiste.

Ideea e mană cerească pentru consultanţii digitali, care o vând cu entuziasm, iar politicienii ignoranţi o cumpără ca pelicanii. Dacă victoria se poate obţine prin algoritm, atunci drumurile prin ţară, bătutul la uşi şi întâlnirile cu alegători în carne şi oase devin inutile. Din păcate pentru ei, societatea reală votează încă analogic, cum s-a văzut şi în Ungaria.

Viktor Orbán şi partidul său, Fidesz, au investit masiv într-o maşinărie mediatică obedientă şi în propaganda online. Au dominat presa tradiţională, au inundat reţelele cu mesaje toxice, în principal anti-Ucraina dar cu bătaie anti-UE, şi au folosit întreg arsenalul campaniei negative moderne.

Şi totuşi adversarul Peter Magyar a crescut spectaculos, dar nu prin magie digitală, ci prin ceva mai puţin sofisticat: a mers în teritoriu. A apărut în oraşe mici, în zone rurale, în bastioane Fidesz, unde a vorbit cu oameni care încă există, dincolo de feed-uri manipulate. Acolo a compensat blocada mediatică şi a demonstrat că propaganda virtuală are limite.

Aceasta e marea asimetrie a internetului politic: reţelele sociale sunt excelente pentru demolare, dar mediocre pentru guvernare. Ele încurajează indignarea, conflictul, teoria conspiraţiei, umorul grobian, revanşismul, polarizarea. Sunt mediul ideal al outsiderului insurgent care atacă „sistemul”, nu răspunde pentru nimic şi poate promite orice.

Dar sunt nepotrivite pentru un regim instalat la putere de 16 ani, care controlează instituţii, distribuie resurse şi are nevoie, la un moment dat, să explice de ce nivelul de trai se erodează lent dar sigur.

Când lucrurile merg bine, lumea se bucură de simbolistica naţională şi ignoră că o clică de prieteni din copilărie ai şefului statului controlează economia ţării, ajungând printre cei mai bogaţi oameni din Europa de Est.

Când lucrurile o iau în jos, gunoiul iese deasupra. Dacă eşti radical şi vii de nicăieri, TikTok e numai bun să-ţi umfle pânzele amplificând furia oamenilor. Când eşti un regim osificat de un deceniu şi jumătate, TikTok doar îţi amplifică bilanţul negativ.

Eroarea lui Orban am văzut-o şi în România în 2024. Atunci, alianţa PSD-PNL şi camarila cu epoleţi a lui Iohannis au părut convinse că se pot bate cu extremiştii pe terenul acestora: clipuri fabricate, sloganuri testate în sondaje, bugete generoase pentru consultanţi care promiteau alchimie electorală.

Rezultatul a fost acel fiasco politic ştiut: au eşuat pe orice indicator de succes, în ciuda resurselor masive investite, iar în loc de rezultate au produs doar contracte dubioase şi facturi secretizate.

Dimensiunea imposturii e probabil atât de mare şi întinsă pe orizontală încât nici azi nu se pot hotărî să facă un raport onest despre ce s-a întâmplat în anul de pomină 2024: prea ar pica mulţi, şi din multe tabere. Aşa că i-au dat drumul lui Georgescu să plece din ţară şi ne vor scoate ochii cu plevuşcă, adică gaşca Potra, vinovatul de serviciu.

În schimb când votanţii simt o miză reală, ca românii în primăvara lui 2025, reacţia vine tot pe canalele vechi: frică, speranţă, conversaţie organică online sau offline, mobilizare la urne. Victoria lui Nicușor Dan în turul doi n-a depins de vreo capodoperă de campanie pe social media ci de imaginea unui om recognoscibil, imperfect, dar real. Alegătorii n-au ieşit la urne fiindcă văzuseră clipuri ingenioase pe Facebook, ci fiindcă s-au temut că ajung neofascişti la putere.

Asta e marea confuzie a epocii digitale. Internetul 2.0 (social media) e un instrument mult mai potrivit pentru vehiculat emoţii, nu fapte şi argumente. Dar emoţia nu-i totuna cu legitimitatea şi nu duce mereu la victorie. Poţi stârni panică online, poţi produce furie la scară industrială ori chiar ridica un aventurier politic de la 1% peste pragul electoral. Dar e mai greu să convingi milioane de oameni că eşti competent, onest şi capabil să administrezi un stat.

De asemenea, reţelele sociale sunt bune pentru oamenii Moscovei atunci vor să tragă torpile într-o societate deschisă, democratică, pentru a-i isteriza cetăţenii şi a bloca instituţiile. Dar invers nu funcţionează: nu sunt un instrument bun pentru ca societatea democratică să se apere de interferenţe externe toxice.

Pentru asta e nevoie de reglementări anti-reţele de boţi, plus autorităţi care să le aplice începând, de ce nu, cu cele de tip ANAF şi anti-spălare de bani, care trebuie să caute prin buzunare oamenii-hologramă din online, nu doar să le numere postările. (Aşa cum a procedat, de exemplu, Republica Moldova, iar România încă ezită să facă).

Există, desigur, o excepţie: autocraţia care a închis complet competiţia politică. În Rusia sau China, menţinerea puterii nu se face în primul rând prin propagandă, deşi aceasta e stridentă şi vizibilă, ci prin control instituţional, represiune şi eliminarea fizică a concurenţei. Când poliţia decide rezultatul dinainte, algoritmii rămân doar un element de decor, bun de studiat de pasionaţi.

Dar Ungaria lui Orban nu ajunsese încă acolo, şi nici România. În regimurile cu politică cât de cât competitivă, chiar imperfectă, propaganda digitală are limitări evidente: nu te ajută cu mare lucru să bagi bani în campanii de propagandă agresive după ce politicile de dezvoltare naţionalist-eugeniste încercate ani de zile au eşuat rând pe rând.

Internetul 2.0 (şi cel 3.0 care va veni, adică AI) prin proiecţia de emoţie, te împinge automat în zona isteriei şi a războiului cultural. Dar uite că dacă n-ai blocat complet competiţia politică, ca în Rusia şi China, nici asta nu mai dă rezultate. Cu atât mai mult cu cât partidul maghiar de opoziţie Tisza a fost suficient de abil încât să coopteze prudent temele de spaimă socială folosite de Viktor Orban: au promis că vor continua să fie restrictivi cu imigraţia, să investească în politicile pro-nataliste ale Fidesz (ineficiente, dar nu asta e ideea), să apere suveranitatea statului etc etc.

Morala poveştii e neplăcută pentru industria consultanţei şi pentru politicienii care confundă tastatura cu electoratul. Alegerile nu se câştigă pe internet decât, eventual, atunci când outsider şi vrei să dărâmi ceva. Pentru a construi rămâne tot soluţia cea veche: o pereche de tenişi comozi şi ieşitul din casă cu echipa.