Iredentismul – ultimul refugiu al lichelelor în secolul XXI (Opinie)

Se poate vedea frecvent postată pe internet harta României Mari și nu doar într-un context istoric. Conștient sau nu, cei care o postează devin iredentiști, sprijinind în mod direct sau indirect pretenții teritoriale ale României față de statele din jur: Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria.

Mai mult, se poate observa un curent care se împotrivește sprijinirii de către România a Ucrainei în rezistența sa împotriva agresiunii Federației Ruse, unul dintre motive fiind tocmai “anexarea” de către Ucraina a unor teritorii românești în 1940 și din nou în 1944, anexare confirmată prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 prin care teritoriile respective au intrat în componența URSS și au fost recunoscute ca atare pe plan internațional.

Propaganda Kremlinului de după declanșarea războiului împotriva Ucrainei pe 24 februarie 2022 a menționat această “anexare” de către Ucraina a teritoriilor românești de dinainte de iunie 1940 și această diversiune a prins în rândul unor români, n-aș putea spune cât de mulți.

Aici trebuie spus că nu Ucraina, care și-a declarat independența pe 24 august 1991, ci URSS a anexat teritoriile românești ocupate în 1940 și apoi în 1944. Iar România și Ucraina au semnat și ratificat în 1997 un tratat prin care recunosc frontierele comune stabilite prin Tratatul din 1947 (un tratat similar au semnat și ratificat România și Ungaria în 1996). România a semnat acel tratat pentru că dorea aderarea la Uniunea Europeană și NATO, iar iredentismul și pretențiile teritoriale la nivel de stat erau și sunt incompatibile cu apartenența la cele două organizații.

Iată însă că în 2023, senatoarea Diana Iovanovici-Șoșoacă a depus o propunere legislativă din care cere modificarea tratatului cu Ucraina din 1997, la articolul 3 din text scriind că „România anexează teritoriile istorice care i-au aparținut, respectiv Nordul Bucovinei, Herța, Bugeacul (Cahul, Bolgrad, Ismail), Maramureșul istoric și Insula Șerpilor”. Pe lângă faptul că un asemenea text are șanse zero de a fi dezbătut, necum adoptat, propunerea este un amalgam, ca să nu spunem o varză: Cahul nu aparține Ucrainei, ci Republicii Moldova, iar Maramureșul istoric de la nord de Tisa, cuprins în regiunea Transcarpatia a Ucrainei, nu a făcut niciodată parte dintr-un stat numit România (care a luat ființă în 1862). Nu este de mirare că Ucraina a reacționat negativ la un astfel de gest politic, anunțând sancțiuni pentru senatoarea Șoșoacă.

Afișarea în mod ostentativ a hărții României Mari, altfel decât într-un context istoric, reprezintă iredentism și poate produce iritare și în cazul distribuirii de către persoane oficiale poate genera conflicte diplomatice.

La urma urmei, afișarea hărții Ungariei Mari provoacă iritare în România și pe principiul “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” cei care se dedau la acte de iredentism ar trebui să ia aminte. Căci iredentismul românesc nu e cu nimic mai bun decât cel unguresc sau viceversa și în general în secolul al XXI-lea orice iredentism este generator de tensiuni și în ultimă instanță de conflict armat, după cum o arată războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Iar disputele de natură teritorială sunt în lumea contemporană de ordinul sutelor, pe toate continentele. Iar componența etnică a teritoriilor respective este irelevantă, iredentismul se referă în primul rând la contestarea situației de drept.

În 1775, scriitorul englez Samuel Johnson scria: “Patriotismul este ultimul refugiu al lichelei”. Desigur că Johnson nu se referea la patriotismul veritabil, ci la cei care îl folosesc în scopuri meschine și în interes propriu.

Parafrazând, aș spune că iredentismul este astăzi ultimul refugiu al lichelei, un exercițiu care în cel mai bun caz miroase a demagogie patriotardă și în cel mai rău caz duce la o vărsare de sânge de proporții funeste, cum se întâmplă acum nu departe de frontierele României.