Există la Washington un Rasputin după perdea? Despre originile intelectuale ale musko-trumpismului

S-a stârnit în America o rebeliune populară de care s-au lipit mai nou şi nişte miliardari tehno-anarhişti, adăugând un lustru de Silicon Valley mişcării MAGA, care se presupunea că e a dezmoşteniţilor. E vorba în principal de triada magică Thiel-Musk-Andreessen, unii mai intelectuali, alţii cu drujba, care încearcă să reşapeze sistemul de guvernare, ori chiar bazele democraţiei. Ca atare, lumea începe să se întrebe de unde vin oamenii ăştia, ce îi mână în luptă şi, mai ales, ce şanse de viitor au cu demolarea lor de tip radical-bolşevic, care combină progresul acceleraţionist cu neo-reacţionarismul, şi libertarianismul cu utopia tehno.

Curtis Yarvin, filozoful kitsch

Aşa cum regii medievali sau principii Renaşterii sponsorizau la curtea lor bufoni să-i amuze, iar mai târziu tot felul de artişti sau cronicari care să le valideze acţiunile, tot aşa Thiel l-a descoperit pe acest contrarian cu facultăţi neterminate, dar charismatic, pe numele său de scenă Mencius Moldburg (?). După ce şi-a făcut un pic mâna în soft, Yarvin s-a aruncat decis în teoria politică, anume cu un blog unde argumentează că democraţia liberală şi-a trăit traiul, iar acum se trece inevitabil în faza autocraţiei digitale, preferabil sub mâna călăuzitoare a unui CEO. Retorica şocantă a prins imediat la unii sociopaţi din elita tech, precum Thiel şi Musk, care au început să-l citeze, ceea ce bineînţeles că i-a explodat lucrativ prezenţa online. Vicepreşedintele JD Vance, oportunistul de serviciu al erei Trump, un fel de Medvedev însărcinat să spună lucruri trăznite ca să pară şeful echilibrat, l-a menţionat şi el ca sursă de inspiraţie, sugerând că a venit vremea ca birocraţia de stat să fie dislocată la grămadă, propunere care seamănă mai mult a preluare ostilă corporatistă decât reformă democratică.

Dar în ciuda celebrităţii surprinzătoare şi pentru el însuşi, legătura lui Yarvin cu filozofia politică are profunzimea unui shitstorm pe Twitter (mai nou X). Apelurile lui la “concedierea tuturor angajaţilor guvernului” (acronim englez, RAGE) şi flirturile cu revizionismul istoric trădează mai curând o şmecherie de provocator decât profunzime. Pare că omul a răsfoit repede nişte rezumate de curs şi s-a decis ca, înarmat cu ele, să se proclame filozof-rege. Habar n-are ce vorbeşte şi ce precedente există pentru ideile pe care le vehiculează.

De exemplu, celebra chestie cu “Catedrala”, un termen împumutat de la un autor britanic prin care desemnează un soi de alianţă amorfă între lumea universitară (unde el nu s-a prea lipit), media tradiţionale şi birocraţia de stat – practic, elita aşa-zis woke cu care se luptă trumpismul. Asta ar fi un fel de maşinărie ideologică infernală care se auto-perpetuează şi ţine societatea prizonieră într-un set de cadre moral-politice anti-popor. Orice student sesizează imediat aici pastişa după teoria hegemoniei culturale a lui Antonio Gramsci, neomarxistul italian clasic – doar că întoarsă cu fundul în sus. Unde Gramsci vedea elita capitalistă controlând societatea prin ideologie şi instituţiile sale de propagare (şcoală, stat, biserică, presă), Yarvin vede acum “wokismul” care e la butoane. Ironia e colosală: Yarvin copiază critica structurală de stânga, neo-marxistă, înlocuind oligarhia capitalistă cu profesorii universitari şi funcţionarii publici. Dovezile sunt la fel de subţiri şi speculative ca şi la Gramsci, în sensul că cine vrea să creadă în genul ăsta de conspiraţionism soft, e în regulă, iar cine nu, nu. E mai mult pe indignare şi emoţie, nu pe demonstraţii cu date.

Costin Alamariu, românul arian din epoca bronzului

Dar nu doar de Yarvin e vorba: hai să ne apreciem şi noi valorile! Românul Costin Alamariu e o figură mult mai retrasă, enigmatică, dar care a reuşit să creeze un adevărat cult între tinerii activişti conservatori ai taberei Trump. Spre deosebire de Yarvin, el are diplome formidabile: master în matematică la MIT, apoi doctorat la Yale despre Nietzsche şi Platon. Acuma, cu Nietzsche poate vi s-a aprins un beculeţ, dar nu cu teza de absolvire a ajuns el celebru, ci cu ideile mult mai retrograde şi toxice din cartea Mentalitatea Epocii de Bronz şi activismul online sub porecla Bronze Age Pervert. Practic, omul îşi mobilizează solida cultură clasică pentru a construi o ideologie a eroismului arian şi amoral al Greciei Antice (mă rog, aşa cum imaginează el perioada aia), o întoarcere la violenţa arhaică şi cultul corpului musculos pe care le-au degradat democraţia şi liberalismul (omul trage el însuşi serios de fiare, se pare). Thiel e un admirator şi îl citează pe Alamariu, cu masculinitatea lui de supraom (în sensul de übermensch).

Dincolo de pornirile anti-democratice, mentalitatea de bronz şi hiper-masculinitatea toxică a lui Alamariu în plasează undeva între clasicii reacţionarismului politic şi fraţii Tate – doar că el are mai multă carte, deci poate aduce în sprijin o bibliografie intimidantă. Scrierile lui sunt împănate cu idealul dominaţiei fizice, corpul masculin bine dezvoltat şi antrenat fiind simbolul suprem al puterii, şi nu doar în sens atletic. Alamariu e un guru contemporan al “manosferei” şi, deşi neştiut în România, are o audienţă uriaşă pe internetul de limba engleză. Manifestă un dispreţ patologic pentru femei, cel puţin pentru cele care nu se conformează normelor Epocii de Bronz. În viziunea lui, societatea trebuie condusă de filozofi-războinici, iar nevestele acestora trebuie să revină la rolul natural de mame şi gospodine. E aici un melanj între estetica vechii Sparte şi instictele de violenţă domestică ale unui trol de Reddit ce pare foarte atractiv pentru corporatiştii cu frustrări.

Adevăratul program de guvernare: Proiectul 2025

Şi putem continua aşa, analizând cine pe cine citează şi care sunt sursele de lumină neagră ale MAGA şi epocii Trump – doar că mi se pare lipsit de utilitate. E tentant să căutăm vreun Rasputin american în spatele tronului, diabolic, saturnian, iar apoi să construim o poveste cu personaje malefice şi influenţa lor secretă. Dar lucrurile nu stau aşa. Plus că, în vreme ce Alamariu pare în categoria deranjaţilor autentici, pe Yarvin îl suspectez de clovnerie oportunistă: un tip care şochează deliberat pentru audienţă, cam cum face şi Slavoj Zizek pe partea stângă radicală a blogosferei.

Deci ce sens are să insistăm cu speculaţiile livreşti când programul de guvernare al administraţiei Trump 2 a fost tot timpul la vedere, întins pe aproape 1000 de pagini, pregătit de vreo 400 de analişti din tabăra conservator-radicală: Proiectul 2025 al Fundaţiei Heritage. Spre deosebire de gargara bloggerilor neo-reacţionari, Proiectul 2025 listează ordonat, în bullet points, ce trebuie să facă preşedintele după ce ia din nou puterea – adică exact ce a făcut în luna scursă de atunci. Nu e filozofie cu eroi antici, ci e un manual practic de demolat instrituţii, anulat reglementări şi politici şi înlocuit funcţionarii superiori cu ideologi loialişti sau, pur şi simplu, cu aventurieri iresponsabili, cu care existau liste pregătite. Unii din autorii Proiectului 2025 au deja funcţii la vârf. În campania electorală Trump s-a distanţat la un moment dat de acest plan, care era comentat nefavorabil chiar în Partidul Republican şi pierdea voturi, dar acum fix asta se pune în aplicare. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de Rasputini şi ezoterisme: realitatea e mult mai banală, pentru cine a dorit s-o vadă şi nu a negat evidenţa.

Henry Ford, un caz-avertisment

Noii avangardişti tehno-libertarieni s-or prezenta ei ca inovatori ce duc omenirea într-o nouă epocă după ce parcurgem un punct de inflexiune fără precedent etc – dar numai lipsa de lecturi ne face să ignorăm precedentele istorice. Henry Ford, magnatul industriei auto de la începutul sec XX a fost şi el un exemplu de antreprenor care a revoluţionat un sector economic – şi în acelaşi timp a intoxicat lumea cu idei sinistre despre societate şi politică. A fost un conspiraţionist notoriu, antisemit fanatic şi admirator al autoritarismelor, în primul rând al fascismului european. Şi el voia să termine democraţia, să închidă presa care scria critic despre el şi să înlocuiască politicienii aleşi şi birocraţia statului cu directori numiţi, cu experienţă industrială, care să aplice principiile managementului ştiinţific taylorist, bazat pe cronometru şi automatizare.

A sponsorizat din averea lui imensă publicaţii antisemite şi pe celebrul aviator pro-german Charles Lindbergh, lider al America First Committee (un soi de MAGA al vremii) pe care îl voia candidat la preşedinţie. Hitler l-a citat admirativ în Main Kampf, iar ideologul rasial Rosenberg i-a luat ideile drept model de organizare socio-industrială; la fel au făcut şi sovieticii, atraşi în egală măsură de transformarea omului în maşină. În fine, Henry Ford a fost decorat de al Treila Reich cu Marea Cruce a Vulturului German, onoarea supremă pentru un străin. Dacă noua mişcare acceleraţionistă are răbdare să se aplece asupra istoriei, cazul Ford sare în ochi pentru ce se poate întâmpla atunci când un industriaş de succes se apucă de teorii politice radicale şi încearcă să-şi folosească resursele fără limită pentru a remodela societatea, guvernarea sau chiar natura umană.

Mişcarea 5 Stele, un fiasco italian

Există şi o paralelă mai recentă, la fel de instructivă, pentru încercările de a schimba definitiv politica cu ajutorul noilor tehnologii. Asta e chiar mai coerentă intelectual şi uşor de înţeles: partidul italian Movimento 5 Stelle (M5S), fondat de comicul TV Beppe Grillo şi antreprenorul IT Gianroberto Casaleggio. Între cei doi, Casaleggio e omul interesant: un fost angajat al companiei Olivetti (e greu de crezut, dar Italia era odinioară în vârful inovaţiei globale privind computerele personale şi reţelele; de ce a pierdut competiţia, e un studiu de caz interesant pentru UE azi, când îşi propune să recupereze terenul). A luat-o apoi pe cont propriu şi, având porniri anarho-populiste, s-a gândit că am putea renunţa la democraţia reprezentativă (adică partide) şi trece la o formă post-modernă de democraţie directă, cu ajutorul telefoanelor mobile. Pe scurt, de fiecare dată când e o lege de votat, să se facă un referendum online în care poporul să se exprime direct, prin SMS, iar aleşii, câţi mai există, să fie obligaţi să aplice ce a votat poporul.

A creat în acest scop o platformă online şi partidul M5S, pe care a trăit să-l vadă ajuns la 25%, dar nu şi la maximul de aproape 33% (Casaleggio a murit acum aproape zece ani). Insă utopia grandioasă a democraţiei digitale directe n-a durat mult, iar partidul a scăzut în sondaje, datorită cacofoniei interne, ciudăţeniilor lui Grillo, realităţii dure a participării la guvernare şi incompetenţei aleşilor săi, mai ales la nivel de primării. Experimentul M5S ne arată din nou că o guvernare bună are nevoie de altceva decât de degamogi populişti, chiar bine inteţionaţi, plus o gloată frustrată şi dezlănţuită în tastări online.

Contradicţiile revoluţiei tehno-libertariene

În plus, există o fractură majoră drept în mijlocul revoluţiei pornite acum pe spatele mişcării MAGA şi nu e clar cum se va vindeca ea. Pe de-o parte avem promisiunea populistă, implicită în campania lui Trump, de întoarcere la norod şi aspiraţiile sale “adevărate”. De cealaltă parte avem modelul de autocraţie tehnocratică schiţată de echipa Thiel-Musk-Andreessen în manifeste şi pletora de autori pe care îi sponsorizează, care ne repetă la fiecare pas că democraţia e pa, nu mai funcţionează în noile condiţii, deci trebuie să ascultăm de CEOs care înţeleg încotro se mişcă lumea. MAGA doreşte să reînvie trecutul de aur cu joburi stabile, manufacturiere, pentru bărbaţii cu educaţie medie, deoarece lumea e stresată de schimbări sociale prea rapide. Ceilalţi ne proiectează într-un viitor über-tehnologic, sau chiar pe Marte. Nu e clar cum va reconcilia Trump băile de mulţime anti-elitiste cu distanţarea deciziei de popor, în cercuri tot mai restrânse şi elitiste.

A doua contradicţie din sânul revoluţiei e la fel de evidentă. Pe de-o parte, se cere libertate de exprimare neîngrădită – însă doar pe reţelele sociale, preferabil controlate de echipa CEOs. Media tradiţionale şi jurnaliştii critici sunt în schimb supuşi la atacuri, calomnii şi ameninţări cu închiderea. Pare un caz clasic de “libertate de exprimare pentru mine, nu pentru tine”: vorbirea liberă e valabilă doar în camerele proprii de ecou, pe care ni le-am cumpărat şi le-am umflat prin manipularea algoritmilor.

Armăsarii nărăvaşi din jurul lui Trump stau să repete greşelile trecutului deoarece, în vreme ce tehnologiile se înnoiesc şi se succed, natura umană rămâne mereu acceaşi, iar a şti foarte multe lucruri nu-i totuna cu a fi înţelept. Tot adăpându-se la fântâna de idei mică şi poluată a unor Yarvin sau Alamariu, vor călca pe urmele lui Henry Ford sau M5S în încercarea de a construi un viitor distopic, sinistru.