Dosarele Epstein: Când intelectualii francezi apărau pedofilia

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Revenirea în actualitatea publică a petiției din 1977, redactată de Gabriel Matzneff și semnată de Jack Lang și numeroși intelectuali francezi, readuce în prim-plan o perioadă uitată: cea în care, în numele eliberării moravurilor, o parte a elitelor culturale și mediatice justifica relațiile sexuale cu minori, scrie Le Figaro.

„O prostie!”: cu aceste cuvinte iritate, Jack Lang s-a apărat la microfonul Soniei Mabrouk pe 18 ianuarie 2021, când jurnalista l-a întrebat despre prezența numelui său la sfârșitul unei petiții care apăra acuzații de pedofilie.

„Într-o zi, acum cincizeci sau șaizeci de ani, noi, vreo șaizeci de intelectuali, am scris o prostie. Ce ar trebui să fac, să mă sacrific în fața dumneavoastră? Am făcut o prostie și gata!”, se enerva fostul ministru al Culturii.

Caz închis? Cu ocazia dezvăluirii „dosarelor Epstein”, care au scos la iveală relațiile strânse pe care familia Lang le întreținea cu pedocriminalul american, această faimoasă petiție din 1977, semnată printre alții de Jack Lang, a reapărut în numeroase articole și pe rețelele sociale, readucând în atenție ciudata complacere față de abuzurile sexuale împotriva minorilor care exista în anii 1970.

Pedofilia nu a fost întotdeauna condamnată de intelectualii francezi, notează și France Info. Începând cu anii 1970, numeroase personalități de toate orientările politice au cerut, în numele libertății, ca legea să permită adulților să întrețină relații sexuale cu copii.

„În 2013, când el (Gabriel Matzneff, n.d.r.) a primit premiul Renaudot, niciun jurnalist literar, niciunul, nu s-a întrebat dacă această recompensă era justificată. Viața unei adolescente anonime nu înseamnă nimic în comparație cu statutul unui scriitor”. În romanul său autobiografic publicat joi, Le Consentement, Vanessa Springora denunță complacerea mediilor artistice și literare franceze care, la fel ca mass-media, au închis până de curând ochii asupra scrierilor care promovează pedofilia, sub pretextul că opera primează asupra autorului. Astăzi, acești intelectuali sunt puși în fața responsabilității lor.

Împotriva familiei și în favoarea homosexualității: un militantism pro-pedofilie

Jean-Paul Sartre, Roland Barthes, Simone de Beauvoir, Gilles și Fanny Deleuze, Francis Ponge, Philippe Sollers, Jack Lang, Bernard Kouchner, Louis Aragon, André Glucksmann, François Châtelet și mulți alții, de la Félix Guattari la Patrice Chéreau sau Daniel Guérin; toți fac parte din cei 69 de intelectuali francezi care, alături de scriitorul Gabriel Matzneff și de romancierul, jurnalistul La Libération și membru fondator al Frontului homosexual de acțiune revoluționară (FHAR) Guy Hocquenghem, au semnat o tribună publicată la 26 ianuarie 1977. Mai întâi în Le Monde apoi în Libération pentru a apăra trei bărbați încarcerați de mai bine de trei ani pentru abuz sexual asupra minorilor sub 15 ani.

„Trei ani de închisoare pentru mângâieri și sărutări, ajunge!”, scriau semnatarii.

Ei cereau achitarea celor trei bărbați pe motiv că copiii nu fuseseră victime ale niciunui act de violență, ci, dimpotrivă, ar fi fost de acord.

La 23 mai 1977, în paginile „Opinions” din Le Monde, 80 de intelectuali francezi, printre care Jean-Paul Sartre, Michel Foucault, Roland Barthes, Simone de Beauvoir, Alain Robbe-Grillet, Jacques Derrida, Philippe Sollers și chiar Françoise Dolto, semnează un alt text pentru a cere ca legea să dezincrimineze relațiile sexuale între adulți și copii sub 15 ani.

Numeroase ziare au preluat această mișcare pro-pedofilie, care în Olanda a devenit o mișcare politică. Cu Libération în frunte, cu anunțuri fără ambiguitate.  De exemplu, în iunie 1978, filosoful René Schérer scria:

“Aventura pedofilă revelează ce confiscare insuportabilă a ființei și a sensului practică rolurile constrânse și puterile conjurate față de copil”.

Libération, dar și Le Monde sau France Culture. Pe 4 aprilie 1978, emisiunea „Dialogues” (înregistrată în 1977) îi invită pe Michel Foucault, romancierul și membru fondator al Frontului homosexual de acțiune revoluționară (FHAR) Guy Hocquenghem și juristul Jean Danet, toți trei semnatari ai petiției care cere dezincriminarea pedofiliei.

Timp de o oră și un sfert, în fața publicului din studioul 107, acești intelectuali vor apăra ideea că pedofilii sunt închiși pe nedrept, deoarece copiii pe care i-au abuzat consimțiseră.

Această dezbatere va fi publicată sub titlul La Loi de la pudeur în revista Recherches nr. 37 din aprilie 1979, înainte de a fi inclusă în culegerea Dits et Écrits 1976-1979 a lui Foucault.

În aceeași emisiune, ei critică influența crescândă a psihiatrilor în instanțele de judecată, deoarece „interesându-se de presupusele victime, ei creează o „victimologie foarte gravă”, deoarece neagă declarațiile copiilor care repetă totuși în fața instanței că au fost de acord. Ei sunt îngrijorați de suspiciunea care planează asupra educatorilor și a tuturor profesioniștilor care lucrează cu copii și prevestesc o adevărată „vânătoare de vrăjitoare” pentru fapte, relații sexuale între un adult și un copil sub 15 ani, care, potrivit lor, nu au niciun caracter grav, „și sunt fapte extrem de ușoare care, în orice alte circumstanțe, în special la Paris, nu ar fi meritat niciodată trei luni de arest preventiv” (sic).

Aceste discursuri nu șochează prea mult într-o epocă în care obsesia repetată în mod constant este că societatea s-a schimbat, că trebuie să ne eliberăm de constrângerile familiei și de practicile sexuale retrograde. „Sexul este omniprezent în societate”, declara Virginie Girod, doctor în istorie, specialistă în istoria femeilor și a sexualității „iar în anii 1970, oamenii își spun «facem ce vrem»”.

Mai ales, exista ideea susținută încă de la începutul emisiunii France Culture de Michel Foucault că libertatea homosexualilor nu face încă obiectul unui consens în societatea franceză și că interzicerea pedofiliei ar putea duce treptat la interzicerea homosexualității. Cele două practici, homosexualitatea și pedofilia, sunt la acea vreme puse pe același plan.

Publicații precum Gai Pied, un ziar radical pro-homosexual în care scriau Jean-Paul Aron, Jean-Paul Sartre sau Michel Foucault, alături de scriitorul Tony Duvert – pedofil declarat – și Renaud Camus, devin astfel tribune pentru pedofili (revista va fi în cele din urmă suspendată în 1992).

Figură marcantă a mișcării mai 1968, Daniel Cohn Bendit povestea atunci despre gesturile sale sexuale asupra copiilor. În cartea Le Grand bazar (publicată în 1975 la Belfond), el evocă activitatea sa de educator într-o grădiniță „alternativă” din Frankfurt. Apoi, în aprilie 1982, în emisiunea Apostrophes, el declara, în special: „Sexualitatea unui copil este absolut fantastică, să fim sinceri. Am lucrat înainte cu copii între 4 și 6 ani. Când o fetiță de 5 ani începe să te dezbrace, este fantastic, este un joc erotic-maniacal…”. Devenit deputat european verde, Cohn Bendit se va apăra în paginile ziarului Libération în februarie 2001, susținut de părinți și copii, dar va recunoaște într-o ședință publică „fraze de neacceptat, intolerabile; având în vedere ceea ce știm astăzi despre pedofilie și abuzul sexual”.

Tot în anii 1970, cântărețul Claude François recunoaște că este „obsedat” de fetele minore: „Fetele [de 18-30 de ani] încep să reflecteze. Nu mai sunt naturale. Se simt obligate să ia atitudine. Nu mai sunt acel vis pe care îl reprezintă pentru mine fata.”

Și în această perioadă Roman Polanski ajunge în Franța.

Pentru a-și justifica practicile sexuale cu copii, mulți pedofili au instrumentalizat această mișcare intelectuală apărută în urma evenimentelor din mai 1968, care promova libertatea sexuală și ruperea cu legea și structurile și care dorea cu orice preț să scape de dominația adulților.

“Ceea ce era esențial în acei ani era întrebarea cum se putea rupe cu normele penale și familiale din secolul al XIX-lea. Ceea ce a stârnit cele mai multe dezbateri în anii 1970, în special în rândul mișcărilor homosexuale, dar nu numai, a fost discriminarea legată de vârsta majoratului sexual”, arată Jean Bérard, istoric, conferențiar la ENS Paris Saclay.

Scriitori precum Gabriel Matzneff, dar și Tony Duvert (premiul Médicis în 1973 pentru romanul său Paysage de fantaisie, publicat la editura Minuit și care prezintă jocuri sexuale între un adult și copii) sau René Schérer au încercat astfel să prezinte pedofilia ca o atracție sexuală acceptabilă atâta timp cât copilul „consimțea”, după cum o demonstrează acest seminar din 2013 organizat la EHESS

“Cum să recunoști că ai fost abuzat când nu poți nega că ai fost de acord? Când, în acest caz, ai simțit dorință pentru acest adult care s-a grăbit să profite de asta? Timp de ani de zile, și eu m-am luptat cu această noțiune de victimă, incapabilă să mă recunosc în ea”.  În Le Consentement, Vanessa Springora povestește despre relația ei cu Gabriel Matzneff când avea 14 ani

O discrepanță cu societatea și… cu feministele

Dacă o parte a intelectualilor apăra această mișcare pro-pedofilie, nu același lucru se poate spune despre societate.„Majoritatea oamenilor din societate nu erau de acord cu ea”, explică Virginie Girod, doctor în istorie, specialistă în istoria femeilor și a sexualității. Și această viziune, acest „nucleu dur de intelectuali” a fost „apărată în ziare care considerau genial să susțină celebrele mantre „este interzis să interzici” și „să ne bucurăm fără restricții”. În mica intelectualitate pariziană, se apărau valorile libertății absolute fără a se pune întrebări”. Această latură „transgresivă, această capacitate de a încălca codurile”, adaugă istoricul, a permis unor intelectuali, printre care Gabriel Matzneff, să obțină o „adevărată aură mediatică”.

Apoi au apărut mișcările feministe care au denunțat patriarhatul și dominația masculină, „care se traduce prin această posesie și dominație asupra corpului femeilor și copiilor”, explică Anne-Claude Ambroise-Rendu, istorică și profesoară de istorie la Universitatea Versailles Saint-Quentin-en-Yvelines.

„În mișcările care luptau împotriva ideii de majorat sexual în a doua jumătate a anilor 1970, exista ideea că relațiile dintre adulți și copii puteau fi luate în considerare, fără relații de dominare tradiționale, în special de dominare familială”, adaugă Jean Bérard, conferențiar la ENS Paris-Saclay. Un argument contestat, în special de mișcările feministe.

“În aceiași ani, feministele luptau pentru redefinirea violului și explicau că relația dintre un minor și un adult se află deja într-un raport de forță, de dominare, inegal și care nu poate fi considerat doar pe baza criteriului consimțământului, ci și pe baza criteriului vârstei”, spune Jean Bérard, conferențiar de istorie la École normale supérieure Paris-Saclay.

De altfel, unii părinți ai copiilor sau adolescenților care frecventau pedofilii permiteau aceste relații. „Ne putem întreba despre părinții impregnați de o ideologie deviantă din 1968, care își lasă copiii să aibă relații sexuale cu un bărbat mult mai în vârstă. Într-un fel, este oarecum chic să-ți vezi fiica în patul cuiva recunoscut ca un mare scriitor la școală. Și acest gând deranjează astăzi. Este normal. Dar trebuie să-l înțelegem pentru a putea înțelege acea epocă”,confirmă Virginie Girod.

Punctul de cotitură

Adevăratul punct de cotitură are loc în anii 1990. Franța descoperă adevărata față a pedofiliei odată cu cazul Marc Dutroux din Belgia vecină. „Cu Matzneff și compania, avem oarecum o „glamorizare” a îmbrățișării copilărești, a iubirilor copilărești. Este chic, este frumos, este nymphette, muze ale lui Hamilton… Ne aflăm într-o estetică care există în societate”, afirmă Virginie Girod. Cazul Dutroux dezvăluie o cu totul altă fațetă a pedofiliei: „Avem pentru prima dată un caz de moravuri îngrozitoare, al unui bărbat care răpește fetițe, le sechestrează, le violează și le ucide.”

“Este sfârșitul iluziei unui consimțământ ipotetic, ne dăm seama că în jurul pedofiliei se află toate actele de criminalitate”, subliniază Virginie Girod, doctor în istorie, specialistă în istoria femeilor și a sexualității.

De acum înainte, devine de neconceput pentru societate să apere pedofilia. Termenul „pedofil” este este înlocuit treptat cu „pedocriminal”, „se adaugă la povara morală a crimei pentru a semnifica clar că aceste practici nu mai sunt tolerate social”, concluzionează Virginie Girod.

Și astăzi? 

În anii 1980, la Paris, existau un fel de cercuri de pedofili anonimi, unde pedofilii se întâlneau pentru a se ajuta reciproc să nu treacă la acțiune.

„Se știa că aceste practici aveau o încărcătură morală și, într-un fel, era necesar să te simți puțin deasupra legii, fie pentru că erai o persoană puternică, fie pentru că nu erai conștient că justiția putea să intervină”, explică specialista în istoria femeilor și a sexualității.

La începutul anilor 2000, după trauma cauzată de cazul Dutroux, anumite asociații au încetat să se mai intereseze exclusiv de victime și au început să se intereseze de pedofili și, în sens mai larg, de promotorii activi sau pasivi ai pedofiliei. Asociația Ange bleu, de exemplu, este prima care a început să asculte pedofilii, prin intermediul unei linii telefonice deschise, și foarte repede, aceștia au declarat: cărțile și emisiunile de televiziune care promovează relațiile sexuale cu copii îi împing să treacă la fapte.

Latifa Benari este fondatoarea asociației L’Ange bleu: „Să scrii despre relații sexuale cu copii sau adolescenți și să afirmi că, prin această relație, copilul sau adolescentul poate fi fericit, pentru mine înseamnă că acești oameni sunt responsabili. Un ratat care violează un copil rămâne un caz izolat. Dar cineva care are o relație [cu un copil] și care, în plus, o promovează la televizor, mi se pare criminal!”

Pentru a justifica astfel de acte, mișcarea pro-pedofilie s-a ascuns întotdeauna în spatele „consimțământului” copiilor și adolescenților. „Nimeni nu a apărat vreodată posibilitatea de a viola copii. (…) Ideea de violență nu le trece prin cap persoanelor care conceptualizează acest tip de pedofilie”, precizează Virginie Girod.

Dar acest lucru ascunde o altă realitate: o mare parte din actele pedofile au loc în cadrul familiei… Consiliul Europei estimează că între 70 și 85% din cazurile de violență sexuală asupra minorilor au loc în cadrul familiei, potrivit acestui raport al Senatului din mai 2019. Cu toate acestea, cifrele rămân puține pe această temă. În cadrul audițiilor din Senat pentru misiunea comună de informare privind reprimarea infracțiunilor sexuale asupra minorilor, regizorul Éric Guéret, autorul documentarului Enfance abusée, afirmă, referitor la aceste violențe sexuale asupra minorilor, că „nu există cifre oficiale și fiabile în Franța. Acest lucru spune ceva despre societatea noastră. O societate care nu vrea să vadă o problemă se străduiește să nu o cuantifice”.

El denunță o „negare” a societății, un „flagel” care are ca rezultat victime „cu un sentiment extrem de abandon”, care le împinge să „păstreze tăcerea” și, uneori, „să se sinucidă”, având în toate cazurile sentimentul „că instituțiile nu le vin în ajutor”.