Dezinformarea pe TikTok: Importante nu sunt conţinuturile, ci tehnicile de amplificare şi banii băgaţi în manipulare 

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Dezbaterea despre dezinformare pe reţele sociale se poartă în continuare în România ca şi cum problema principală ar fi conţinutul: fake news, clipuri conspiraţioniste, propagandă pro-rusă, personaje bizare în selfie cu telefonul pus sub barbie de li se vede părul din nas. Un soi de “dacă doriţi să revedeţi”, cca 2016. E o perspectivă comodă, fiindcă permite politicienilor şi platformelor să mimeze soluţii simple: ştergem postări, marcăm nişte conturi, râdem de Cristela şi gata, am salvat democraţia.

Numai că două rapoartele recente ale Expert Forum (aici şi aici) despre manipularea pe TikTok şi finanţarea partidelor sugerează altceva: problema nu-i în primul rând ce se spune, ci cum se amplifică şi cine plăteşte pentru asta. Cu alte cuvinte, dezinformarea modernă nu mai seamănă cu propaganda clasică, produsă în subsoluri întunecoase de ideologi fanatici sau angajaţii cu ziua ai lui Prigojin, ci mai degrabă cu o industrie globală de servicii digitale.

Avem de-a face cu un Glovo pentru influenţă politică: livrezi emoţie, indignare şi tribalism la domiciliul alegătorului, optimizat algoritmic şi facturat profi prin contracte de consultanţă. Asta deşi conform regulilor interne ale platformelor şi noului regulament TTPA, ţintirea directă a utilizatorilor cu mesaje politice n-ar trebui să mai fie posibilă.

Raportul EFOR privind TikTok-ul politic românesc e grăitor. În doar câteva săptămâni, videoclipurile monitorizate de noi au generat peste 100 de milioane de vizualizări. Mai important însă, jumătate dintre comentarii erau clonate iar peste 53% dintre urmăritorii profilelor analizate erau conturi goale, fără activitate reală. Asta nu mai este „opinie publică spontană”; este infrastructură la scară mare.

Şi exact aici apare eroarea de diagnostic a statului român (dar şi a unora de prin Vest). Instituţiile continuă să trateze manipularea digitală ca pe o problemă editorială, când ea este în realitate o problemă de finanţare, distribuţie şi automatizare. Nu mesajul e esenţial, ci reţeaua de amplificare. Nu videoclipul conspiraţionist contează cel mai mult, ci armata de conturi care îl împinge agresiv în feed-uri până când pare inevitabil, omniprezent şi, în cele din urmă, „popular”. Iar reţeaua o dată creată în gol sau cu teme benigne, poate fi virată în politic la momentul oportun.

Aici cele două rapoarte EFOR se întâlnesc elegant. Pentru că aceeaşi clasă politică românească ce deplânge „valul de fake news” alimentează, prin mecanisme opace de finanţare, ecosistemul care produce poluarea informaţională.

România a prăsit în ultimii ani un aranjament unic în Europa: partide hiper-subvenţionate de la bugetul de stat, cu sute de milioane de lei disponibili anual şi cu reguli extrem de vagi despre cum sunt cheltuiţi aceşti bani. Oficial, finanţarea publică trebuia să reducă dependenţa de oligarhiile private şi susţinerea obscură. În practică, ea a creat maşinării permanente de influenţă.

Cam jumătate din banii publici care ajung la partide merg spre „presă şi propagandă”, categorie suficient de elastică încât să încapă în ea aproape orice: televiziuni prietenoase, site-uri obscure, consultanţă digitală, influenceri politici reciclaţi sau reţele de promovare greu de urmărit. Statul finanţează partidele, partidele finanţează infrastructura de manipulare, iar apoi aceleaşi partide se declară victime ale manipulării online şi cer instituţiilor de forţă ale statului (şi ele bine plătite) să-i identifice pe ticăloşii care manipulează. Am creat un model economic circular admirabil prin eficienţa lui birocratică.

În plus, manipularea digitală e asociată imaginarul public cu actori externi: Moscova, ferme de troli de peste mări, operaţiuni psihologice sofisticate planificate cine ştie unde. Uneori pe bună dreptate: dacă Rusia e băgată în toate mizeriile din regiunea noastră, de ce ar ocoli România? Dar rapoartele multor analişti locali sugerează că mare parte din degradarea spaţiului informaţional e produsă intern, cu complicitatea instituţiilor şi perfect legal contabilizat.

Algoritmii nu au ideologie ci recompensează un anume tip de comportament: intensitatea, conflictul şi repetiţia. Cine are bani pentru a cumpăra amplificare artificială iese în faţă şi câştigă. Iar într-un sistem unde finanţarea politică e opacă, controlul slab şi sancţiunile simbolice, tentaţia e una structurală şi e greu pentru actorii politici sa-i reziste fără a se pune în dezavantaj.

De aceea, soluţia nu stă doar în „combaterea fake news şi narativelor”: e necesar, dar asta e partea uşoară a poveştii. Miza constă în transparentizarea finanţărilor politice şi a ecosistemului de distribuţie digitală. Instituţiile publice ar trebui să ne ajute să înţelegem cine plăteşte promovarea, cine cumpără reţelele de amplificare, cine crează armatele de conturi şi cine distribuie fonduri către infrastructuri pseudo-media care simulează organicitate.

Investigarea acestor lucruri trebuie făcută statistic online, dar şi Ţintit, offline, cu ANAF-ul şi Oficiul contra Spălării Banilor.

Până când întrebările de mai sus nu primesc răspunsuri, discuţia despre dezinformare va rămâne una superficială şi vom aştepta la nesfârşit raportul despre fiasco-ul electoral din 2024. Ne vom certa sau vom hăhăi pe marginea unor videoclipuri virale în timp ce industria care fabrică artificial atenţie şi emoţie politică va continua să opereze liniştită din faţa monitoarelor de advertising, sub mănoase contracte de consultanţă.

În epoca platformelor sociale, puterea nu aparţine neapărat celui care produce mesajul cel mai convingător ci celui care îşi permite cel mai eficient aparat de amplificare. Iar asta e distrugător pentru democraţie.