Demenţa cu finanţele locale: soluţii corecte există din 1998. De ce nu sunt aplicate?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

România discută din nou, cu patos şi confuzie, despre reforma administraţiei publice şi despre impozitele şi taxele locale, pe fondul modificărilor intrate în vigoare la 1 ianuarie. Dezbaterea este însă mai degrabă un spectacol politic decât o conversaţie serioasă despre politici publice. Subiectul e deturnat sistematic din două motive: ignoranţa larg răspândită cu privire la funcţionarea actuală a sistemului şi la schimbările reale (modeste) operate recent; şi isterizarea deliberată, alimentată de televiziuni, reţele sociale şi lideri politici care se opun reformei fie din ipocrizie (PSD, tabăra anti-Bolojan din PNL), fie din interes structural (primarii). În acest zgomot se amestecă şi teme respectabile, dar prost înţelese şi complet irelevante pentru problema de faţă, precum eterna „regionalizare”.

Nicăieri în Europa administraţiile locale nu trăiesc exclusiv din taxe şi impozite proprii. Transferurile de la bugetul central sunt regula, nu excepţia. Autonomia reală nu este dată doar de mărimea sumelor primite de sus, ci mai ales de modul în care acestea sunt alocate. Banii distribuiţi discreţionar, pe bază de târguială politică şi bocete televizate, produc dependenţă şi clientelism. Banii alocaţi contractual, prin formule clare şi stabile, bazate pe criterii obiective, produc predictibilitate. Alocările trebuie să fie determinate obiectiv şi stabil în timp: un primar să poată estima din anul unu câţi bani va primi prin transferuri în anii doi, trei şi patru de mandat, deci să existe previzibilitate, să-şi poată omul face un plan de dezvoltare.

Ironia e că România are exact o astfel de lege – bună, de inspiraţie europeană – încă din 1998. Aceasta defineşte tipurile de transferuri şi include mecanisme de echilibrare de tip „Robin Hood”, menite să sprijine zonele sărace fără a descuraja complet efortul fiscal local. Toate lamentările actuale sunt, aşadar, o redescoperire tardivă a apei calde. Soluţia există deci de aproape trei decenii. Sau mai precis, am avut-o, pentru că ea a fost sabotată încă din start şi anual de cei care urăsc chestiile transparente şi obiective, dar iubesc BUGETELE BAZAR, cum am numit noi în Raportul Anual EFOR pe 2018 genul ăsta de târguială balcanică şi politizată pe resurse.

Unul dintre marii adversari ai formulelor obiective a fost Liviu Dragnea, pe vremea când conducea Teleormanul şi Uniunea Judeţelor. Argumentul preferat – reluat până la epuizare şi astăzi – era că „fiecare primărie este un caz special” şi că doar preşedintele de consiliu judeţean poate aprecia nevoile reale. Ca şi când plăcinta bugetară nu era tot aia şi ar fi căzut bani suplimentari din cer dacă nu o puneam pe formulă, ci îi dădeam şefului de partid libertatea s-o împartă discreţionar. Apropo, mă bucur că primarul general Ciucu a început să folosească frecvent conceptul EFOR de bugete-bazar când se plânge de toată această bulibăşeală plină de imprevizibil.

În realitate, la începutul lui 2026 nu a avut loc nicio reformă structurală a veniturilor locale. Nu s-a schimbat arhitectura sistemului, ci doar au fost ajustaţi coeficienţii pentru principalele impozite – pe clădiri, terenuri şi vehicule – în bună parte pentru a recupera inflaţia acumulată într-un deceniu. Primarii sunt obligaţi prin lege să colecteze mai mult, ceea ce nu le place. Paradoxal, aceasta înseamnă însă exact ceea ce ei cer declarativ de ani de zile: mai multă autonomie financiară. Când depinzi mai mult de veniturile proprii şi mai puţin de transferuri discreţionare, eşti, prin definiţie, mai independent, nu? Cum altfel să fie autonomia locală?

Ca atare, e ridicol aerul conspirativ cu care Olguţa Vasilescu, lideră PSD şi primăriţă de Craiova, vine şi expune la TV planul malefic al lui Bolojan de a reduce transferurile de la centru în contrapartidă cu mărirea de încasări din surse locale. Nu doar că nu e nimic în neregulă cu asta, dar e chiar normal să se întâmple: suntem în austeritate bugetară şi n-a zis nimeni că vor fi creşteri de bugete per total, ci eventual tăieri. Atunci ce atâta mirare că, dacă te-a crescut într-o parte, îţi taie din cealaltă ca să se închidă cumva şi bugetul naţional, nu?

La fel de paradoxal este comportamentul campionilor autoproclamaţi ai „descentralizării”, care o clamează de zeci de ani, dar ţipă ca din gură de şarpe atunci când aceasta începe să se materializeze. Descentralizarea înseamnă exact asta: mai multă responsabilitate fiscală locală şi mai puţină dependenţă de granturi centrale. Da, apar inegalităţi şi va fi nevoie de mecanisme de compensare pentru zonele sărace. Dar nu poţi cere un principiu ani la rând şi apoi să te declari şocat de consecinţele sale previzibile.

Văd că unii caută soluţii-miracol: “să se creeze un fond prin care municipiile să compenseze comunele etc”. Propuneri ca asta ignoră realitatea fiscală: în România există municipii mai sărace per capita de locuitor decât multe comune bogate. O astfel de schemă ar produce rezultate absurde care ar mări haosul. Mecanismul corect există deja: fondul de echilibrare, bazat pe capacitatea fiscală calculată per locuitor, nu pe etichete administrative, pentru că bogăţia şi sărăcia nu ţin cont de rangul localităţii.

Tot în categoria “am prins un cuvânt din zbor şi mă bag şi eu în vorbă, că n-am priceput nimic, dar sună bine” intră un ministru PSD care a zis că vrea impozite locale progresive. Ştiţi deja marota PSD cu progresivul, cu care ne tot ameninţă de 10 ani, deşi nu e clar cine îi împiedică să-l aplice dacă chiar ar vrea. Or, toată dezbaterea de până acum cu progresivul se referea la impozitele pe venit, nu la cele locale de tip case şi terenuri. Cu siguranţă respectivul lider PSD n-are habar ce ar însemna un impozit cu adevărat progresiv pe proprietăţi imobiliare – adică procentul de impozitare să fie mai mare pe măsură ce proprietatea e mai scumpă. A vorbit fără să aibă o minimă evaluare în spate despre mecanisme de aplicare şi consecinţe; de exemplu, că toată elita PSD-PNL ar fi pusă la plată în plus!

În fine, e curios cum mulţi politicieni şi analişti de Facebook se plâng de clientelism şi de baronii din teritoriu, care vămuiesc şi clientelizează tot, dar văd ca mare soluţie “regionalizarea”, adică crearea unui nou nivel de baronate locale, mai mari şi mai puternice, care din nu se ştie ce motive ar funcţiona altfel decât actualele structuri judeţene. Regionalizarea poate fi o discuţie legitimă, dar este complet irelevantă în absenţa unei schimbări a modului de alocare a resurselor. Atâta timp cât banii se împart prin bugete-bazar, vom plimba problema de pe un nivel administrativ pe altul, cu mari costuri de fricţiune pe parcurs. Ce trebuie să se schimbe în primul rând sunt regulile jocului, nu decorul şi constumele.

Pe scurt, România nu suferă de lipsă de idei sau de legi, ci de lipsa aplicării unor legi bune pe care le avem, dar lumea nu le ştie pentru că sunt plictisitor de tehnice, iar partidele clientelare le sabotează pe tăcute, fiindcă preferă împărţire de resurse prin metoda bugetelor-bazar.