Cum a încetat războiul să mai funcționeze (Financial Times)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Pentru a intra în Muzeul Vestigiilor Războiului din orașul Ho Și Min, vizitatorul trebuie să treacă pe lângă un elicopter vechi al infanteriei americane. De fapt întreaga curte a instituției le e dedicată unor arme amenințătoare, dar în cele din urmă inutile, din arsenalul american de mijloc de secol 20. Mesajul implicit nu e deloc subtil: „N-au fost suficiente pentru a ne înfrânge”, transmite agenția Rador, care citează Financial Times.

Într-o bună zi s-ar putea înființa la Kiev un muzeu plin cu armamentul rusesc care n-a izbutit să frângă Ucraina. Talibanii au cu siguranță exponate din belșug, abandonate acolo după două decenii de ocupație străină fără finalitate. Cât despre Irak, imaginați-vă toate „vestigiile” rămase acolo de pe urma aventurii prost calculate a Americii.

Când s-a întâmplat ultima oară ca o mare putere să câștige fără drept de apel un război de uscat de o amploare semnificativă? Războiul din Irak din 1991, poate, numai că a fost decis în mare măsură din aer. Războiul dintre Iran și Irak s-a încheiat indecis. URSS a fost înfrântă în Afganistan mai înainte ca Vestul s-o pățească și el. Franța a abandonat în 2022 Operațiunea Barkhane, misiunea ei anti-insurecție din Sahel. De acum nu se mai poate invoca decât invazia Rusiei din Georgia (4,4 milioane populație la acea dată), situația încă în evoluție din Gaza și războiul Insulelor Falkland, mai apropiat în timp de războaiele mondiale decât de prezent [Argentina-Regatul Unit, 1982 – n.trad.].

Lumea pare că se încadrează într-o tendință care, dacă se va menține, cu greu ar putea fi depășită ca profunzime: ineficiența tot mai mare a războiului. Există un tipar al eșecului militar – sau cel puțin al neputinței militare – care li se poate aplica deopotrivă agresorilor democratici și autocrați, războaielor din vecini și celor de pe alte continente, războaielor contra unor state suverane, cât și celor contra unor forțe neregulate. Vietnamul obișnuia a fi punctul de referință în ce privește umilirea militară a unei mari puteri. A fost un șoc într-atât de excepțional încât a stat la baza unei întregi generații de filme valoroase, ba chiar și-a împrumutat numele și unui „sindrom”. Acum nu mai pare deloc deosebit.

E dificil să formulezi această argumentație fără a lăsa impresia că-ți arunci brațele în aer, capitulând în fața absurdității universului. Așadar, să clarificăm din capul locului că loviturile aer-sol fără implicarea armatelor de uscat continuă să fie eficiente. Gândiți-vă la răsturnarea lui Slobodan Milošević (în cele din urmă) și la înfrângerea ISIS. Dar gândiți-vă și la limitele lor. După răsturnarea lui Muammar Gaddafi fără implicarea forțelor de uscat în Libia, Occidentul a pierdut controlul asupra deznodământului. În Irak s-a împotmolit în parte și pentru că loviturile aeriene din anii ’90 nu-l afectaseră decât până la un punct pe Saddam Hussein. Ambele precedente ar trebui să-l pună pe gânduri pe Donald Trump acum, când contemplă o nouă rundă de lovituri contra Iranului.

Și dacă suntem martorii impotenței celor mai puternice armate ale lumii, atunci ce-o explică?

Unu la mână, mijloacele de violență au acum o răspândire mai largă. Nu e nevoie să fii o țară mare – ba chiar nu e nevoie să fii deloc o țară – pentru a folosi drone și forțe de gherilă. Armamentul autonom poate suplini penuria de trupe. Taiwanului i s-a sugerat „strategia ariciului”, dar până și entitățile mai mici și mai slabe decât el dispun de proprii lor țepi. A trecut deja o generație de când generalul britanic Rupert Smith scria în „Utilitatea Forței” că nesfârșitele „războaie între popoare” i-au succedat vechii lumi cavalerești a bătăliilor discrete cu rezultate tranșante. Scria mai înainte ca situația din Afganistan să degenereze, mai înainte ca Rusia să se împotmolească în Ucraina. Această carte vizionară n-ar avea nevoie acum decât de o modificare subtilă a titlului: „(In)utilitatea Forței”.

Concomitent, teama de escaladare nucleară e un factor de descurajare formidabil. Țările nu mai sunt acum dispuse să facă orice e nevoie pentru a câștiga un război. Chiar dacă statul atacat nu are arma atomică, agresorul e obligat să țină seama că există terți înarmați nuclear. În vechea lume ar fi fost posibil ca Rusia să lovească SUA ori Regatul Unit pentru a le descuraja să ajute Ucraina. Așa ceva e acum (sperăm) de neconceput. Cât de straniu e că Războiul din Coreea a ajuns să fie numit „războiul uitat”, dat fiind că el e cel care ne-a prevestit actuala lume a conflictelor cu final incert. Remiza din peninsulă se datorează în parte și faptului că SUA și China își doreau să evite un război nuclear mai mult decât își doreau ca interpușii lor să câștige.

În orice caz, e mai ușor să ghicești cauzele rezultatelor variabile ale războiului din ultima vreme decât să le prezici consecințele. La prima vedere, războaiele ar trebui să se împuțineze, pe măsură ce statele realizează că presupun costuri prea mari pentru beneficii prea mici. Plutește acum în aer foarte multă certitudine jurnalistică cum că suntem în pragul unei noi lumi în care puterea face legea. Certitudine care ar trebui nuanțată un pic. Marile puteri se vor fi simțind descătușate juridic și moral să facă uz de forță în „ale lor” sfere istorice de influență. Ceea ce nu înseamnă și că le va reuși. Dacă vor deveni reticente la folosirea forței, având în față exemplul Rusiei în Ucraina, e cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla, dincolo de o lume în care războiul e repudiat din motive principiale.

Dar viața n-ar fi viață dacă lucrurile ar fi atât de simple. Există și un scenariu în care dezamăgirea militară perpetuă e mai gravă pentru societățile libere. Dictaturile își pot construi forțe armate prin constrângere. Democrațiile au nevoie de consens național. În vremea războiului rece, democrațiile au menținut bugete militare enorme și practica stagiului militar fiindcă populația încă le mai asocia cu al doilea război mondial: războiul cel bun, războiul în care opțiunea morală e limpede și chiar mai limpede e învingătorul. Dacă acea atitudine îi cedează locul uneia cinice a inutilității folosirii forței, atunci societățile libere se pot trezi cu o apărare deficitară. Apelurile la patriotism sună bine, dar victoria e mai convingătoare.

Într-un discurs excepțional de adio, președintele american Dwight Eisenhower avertiza în privința pericolului penetrării vieții civile de către elementul militar [„complexul militar-industrial” – n.trad.]. Problema contemporană acționează mai degrabă în sensul opus: înstrăinarea elementului civil de cel militar, născută din decenii de rezultate militare slabe. „În război nu există învingători”, suna un slogan moralizator din secolul precedent. În secolul actual, rezonanța lui e mai degrabă descriptivă decât moralizatoare.