Ce vor rușii și ucrainenii cu aceste negocieri? Pe scurt, să-l păcălească pe orgoliosul și naivul Trump, fiecare în felul său

În stil pur sovietic, administraţia Trump e obsedată de victorii propagandistice care să poată fi arătate poporului MAGA şi lumii întregi, adăugând astfel la soclul de Nobel al statuii preşedintelui. Doar că, spre deosebire de URSS, America e încă puterea hegemon pe planetă, deci chiar cei care văd găunoşenia planurilor sale preferă să tacă sau, tot mai adesea, să-i cânte în strună ca să se pună bine cu Washingtonul, că nu se ştie niciodată. Primul astfel de plan cincinal se încheie la finalul lui aprilie, când se fac 100 de zile de la instalarea lui Trump la Casa Albă, prilej uzual de raport prezidenţial de etapă. Fiţi siguri că la ora asta se numără bilele albe care să fie incluse în discursul care, destul de probabil, se va numi “100 de succese în 100 de zile”.

Deci e urgenţă mare de a albi cumva şi bila “război în Ucraina”, fie până atunci, fie cu o săptămână mai devreme, de Paşti, ca să capete chestia un aer mistic, fie o săptămână mai târziu, când are de dat şi preşedintele Putin raportul lui performativ către naţiune, de 9 mai. Se aliniază planetele, cum ar veni. Ca atare, intuind cum merg lucrurile la curtea regală plină de sicofanţi de la Washington, părţile în conflict încercă fiecare să joace în folos propriu această improbabilă urgenţă strategică a americanilor.

Zelenski vorbeşte mai puţin de garanţiile de securitate după contondenta întâlnire de la Casa Albă şi, bine sfătuit de europeni, s-a repliat pe planul de încetare a focului sugerat de Macron. La negocierile din Arabia Saudită delegaţia de la Kyiv s-a dus cu consilieri de top de la Londra şi Paris, care au stat în camera alăturată şi le-au suflat ucrainenilor în cască, ceea ce a ajutat mult la detensionarea discuţiilor cu americanii.

De asemenea, au promis tot ce voia Trump în chestiunea cu “exploatarea pământurile rare” – care au devenit pe rând metale rare, apoi resurse naturale în general, glisările astea în obiectul muncii arătând cam cât de serios e planul – adică o super-gogoaşă senzaţionalistă numai bună pentru lista de realizări de arătat MAGA şi presei flămânde de clickbaits. În realitate aceste zăcăminte de pământuri rare se află în Ucraina în cantităţi mai mici decât cele prezentate de Trump, majoritatea în apropierea liniei frontului, cu estimările datând din perioada sovietică.

Dezvoltarea unui asemenea proiect de minerit presupune prospecţiuni şi evaluări serioase şi îndelungate, investiţii private de 10-15 miliarde dolari şi probabil un ciclu de vreo 10 ani până operaţiunea ar deveni comercială. Nici măcar giganţii mondiali din sector nu par interesaţi de aşa ceva, dat fiind contextul politic şi de securitate în regiune. Nu mai vorbim de faptul că proiectele de minerit sunt din start impopulare printre localnici iar Ucraina este totuşi o democraţie cu presă liberă şi politică competitivă, iar nu o Chină unde regimul mută cu mâna cetăţeni de colo-colo; chiar şi în autocratica Serbia lumea a ieşit cu furci şi topoare contra minelor de litiu propuse de guvern.

De partea cealaltă, Putin nu vrea să-l tamponeze frontal pe Trump cu un refuz, deşi Rusia nu are nici un interes să oprească ostilităţile acum, când narativul dominant e că face progrese pe front. Ca atare Kremlinul va face ce ştie mai bine, adică să spună “da, dar …”. Cu alte cuvinte, să îngroape discuţia într-o măţăraie de condiţii preliminare, teme colaterale şi obiecţii adăugate post-factum, totul sprijinit cu propagandă şi punctat cu provocări locale atunci când pare că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie, ca să arate că partea cealaltă nu s-a ţinut de cuvânt. Ucrainenii au numărat vreo 25 de încetări ale focului agreate după 2014 care au fost încălcate de Moscova exact cu astfel de pretexte.

În realitate lucrurile sunt clare, iar planul iniţial al lui Putin nu s-a schimbat. El vrea trei lucruri: demilitarizarea Ucrainei, “denazificare” şi alegeri rapide ca să scape de Zelenski. Nici unul din ele nu este realist, din perspectiva Kyivului. Ucraina are acum sub arme aproape un milion de soldaţi (sau puţin peste) iar ideea e ca după conflict să aibă o armată stabilă şi bine dotată cu armament greu de vreo 800.000 de oameni. Putin cere un maxim de 80.000 de oameni şi renunţarea la armamentul greu. Nivelul ăsta de vulnerabilitate militară nu va fi niciodată acceptat – nu doar de liderii ucraineni, dar de opinia publică în general.

“Denazificarea” înseamnă de asemenea o serie de lucruri concrete inacceptabile pentru Kyiv: primirea din nou în jocul politic a partidelor pro-ruse; ridicarea interdicţiilor de finanţări politice “din străinătate” (adică de la Moscova); renunţarea la carantina mediatică, adică acordul ca TV-urile ruseşti să transmită din nou liber în Ucraina; revenirea Bisericii Ortodoxe Ruse la statutul iniţial, inclusiv permisiunea de finanţare a sa de la Moscova. Evident, nu se va mai putea vorbi de o Ucraină suverană în asemenea condiţii.

De asemenea ruşii insistă la negocieri pe secvenţa “încetare a focului – alegeri – acord politic de pace”. În principiu nu e clar de ce un stat autocratic ar impune altuia mai democratic când şi cum să facă alegeri, decât ca metodă de şicanare. Dar trecând peste asta, cu opt milioane de refugiaţi (o cincime din populaţie), infrastructura devastată şi un milion de bărbaţi sub arme, va fi nevoie de o perioadă lungă de pregătire ca să poţi face nişte alegeri ca lumea după ridicarea legii marţiale. Organizarea de secţii de votare în partea de ţară unde bat bombele ruseşti sau pe linia frontului ar fi o vulnerabilitate majoră, pentru că ruşii pot uşor organiza diversiuni ca pretext pentru a relua ostilităţile fix în zilele de vot şi a arunca tot procesul în haos.

Iar după sondajele actuale nu e deloc limpede ce ar schimba nişte alegeri libere la Kyiv, procentele lui Zelenski fiind în creştere: poporul s-a strâns spontan în jurul conducerii după neaşteptatele semnele de ostilitate primite de la Washington. Opinia publică ucraineană nu mai are încredere în NATO, pe care îl percepe ca punct de sprijin slab; prin contrast încrederea în UE a crescut foarte mult în ultimele luni, fiind pe primul loc.

În continuare se doreşte intrarea ţării în NATO, dar asta e văzută ca soluţie puţin realistă, dată fiind atitudinea lui Trump. Planul B al poporului, în sondaje, ar fi reînarmarea nucleară a Ucrainei, după lecţia descurajantă pe care ţara a primit-o acceptând să renunţe rachetele nucleare. Evident, nici asta nu e realist: specialişti şi know-how există, dar mai trebuie bani şi timp, care nu prea există. Plus, o Ucraină care ar lua-o pe cont propriu în direcţia asta ar pierde instantaneu ascendentul moral şi politic pe care îl are în lumea liberă, devenind un regim-paria, ca Iranul sau Coreea de Nord.

Pe termen scurt, trupe pe teren ar putea fi furnizate într-adevăr de cele şase-şapte state europene dispuse să se bage în ecuaţie chiar şi fără participare americană, în cap cu Marea Britanie şi Franţa, care sunt liderii momentului. Doar că e mult de discutat pe detalii care pe Trump îl plictisesc, dar sunt enorm de importante pentru succesul operaţiunii.

Care va fi misiunea acestor militari: doar să zboare cu drone pe acolo şi să scrie rapoarte gen OSCE, care ajută fix ca apa sfinţită, sau să răspundă cu foc când se trage asupra lor? Unde ar urma să fie puşi: la 45 km de linia de contact, caz în care ar trebui să aibă acoperire aeriană serioasă (făcută de cine)? Sau la 200 km, cum ar accepta probabil ruşii ca un mare hatâr făcut omenirii, cu preţul de a nu vedea mare lucru din ce se întâmplă pe frontul îngheţat?

Aşa că toată lumea va continua mimarea acestor negocieri de încetarea focului pentru 30 de zile, o variantă care nu foloseşte nici uneia din părţi şi nu rezolvă nimic, doar ca să se pună bine cu Trump pentru raportul lui la trei luni de mandat.