Cauza profundă a extremismului este așezarea în centrul politicilor economico-sociale a idealului justiției sociale distributive (Op-ed de Lucian Croitoru)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Am ajuns la momentul în care, inevitabil, e nevoie de luarea unor măsuri pentru a corecta deficitul bugetar.

Imediat au apărut și unii economiști, care ne spun prin diverse interviuri sau articole că (a) fără a crește impozitele și a introduce un impozit progresiv vom alimenta extremismul, astfel încât la următoarele alegeri, ei vor câștiga Parlamentul.

De asemenea, ne spun o idee mai veche a economiștilor români cu ideologie progresistă, și anume că (b) în România ponderea veniturilor bugetare în PIB trebuie să fie ca în Uniunea Europeană, în medie de 40-42 la sută, dacă vrem să fim la fel de prosperi. Ideile (a) și (b) sunt făcute din perspectiva unei ideologii despre care chiar și Marx și-a dat seama că este incoerentă. Sunt două mituri.

În prezent, se lucrează la un set de măsuri de ajustare a deficitului bugetar. Vreau să afirm clar două idei care ar putea să-i ghideze pe cei ce decid asupra acestor reforme. Ele sunt exact opusul afirmațiilor (a) și (b).

Am argumentat aceste două idei pe care vreau să le amintesc în nenumărate articole, totalizând multe zeci de pagini, așa că acum nu le mai justific, ci doar le menționez scurt și clar sub formă de concluzii:

(i) Extremismul pe care îl vedem, inclusiv cel organizat sub formă de partide, a apărut nu numai în România, ci în tot Occidentul, în care impozitul progresiv este generalizat. Cauza profundă a extremismului este așezarea în centrul politicilor economico-sociale a idealului justiției sociale (distributive), impozitarea progresivă fiind unul dintre instrumentele prin care se încearcă, în zadar, realizarea ei.

Cu alte cuvinte, una dintre cauzele profunde ale extremismului (alături de progresismul cultural) este idolul fals al egalității economice. Încercarea repetată de a realiza justiție distributivă (socială) a constat în introducerea de reguli inventate în acest scop. Ele au dat la o parte regulile bune de distribuire făcută de piață.

Principala regulă inventată în acest sens este impozitarea progresivă, adoptată pe larg în aproape toate țările occidentale. Am văzut că diverși economiști mai tineri sau mai în vărstă, care se legitimează prin apartenența la universități cu prestigiu bun din UK, din Suedia sau de oriunde, inclusiv din România, dar cu expuneri minore la literatura liberală clasică autentică sau la practică, ne spun ce util este impozitul progresiv.

Practica arată că nu este util, ci dăunător, iar adoptarea lui pe scară largă nu este o practică descoperită, ci una inventată și impusă de guverne. Rădăcina lui se află în scrierile noului liberalism englez (un fel de socialism liberal în prezent), care a stat la baza ideilor de „stat al bunăstării”.

Votul în general nu este criteriu de adevăr. Nici „votul” celor mai multe țări pentru acest impozit nu este criteriu de adevăr. Chiar dacă impozitul progresiv este practica generală, aceasta nu înseamnă că ea este una bună. Chiar și în România, așa-zisa cotă unică este, de fapt, un impozit progresiv, din cauza prea multor exceptări de la regulă. Inclusiv în România, în fapt, avem impozit progresiv pe venitul personal.

În concluzie, ar trebui păstrată ideea de cotă unică și ar trebui implementată adecvat. Ar trebui lăsată deoparte ideea de justiție socială (distributivă) și adoptată ideea de competitivitate.

Dacă decidenții noștri vor porni de la ideea de a înfăptui justiție socială, ei vor altera competitivitatea pe care se bazează direct prosperitatea, dar dacă pornesc de la ideea de a stimula competitivitatea, vor ajunge la cel mai mic grad posibil de inegalitate economică. Pentru asta avem nevoie de mai mult liberalism.

Dacă, așa cum sper și cum argumentez sistematic de cel puțin un deceniu, se va ajunge la concluzia că liberalismul reprezintă calea corectă, atunci este logic să se accepte că principala cale de a reduce deficitul bugetar este ajustarea volumului cheltuielilor și creșterea calității acestora, împreună cu creșterea gradului de colectare a veniturilor.

Iar dacă, așa cum cred, este deja prea târziu ca această metodă să fie folosită acum în întregime, va fi nevoie de creșterea impozitelor. Dar numai după ce se identifică toate acele cheltuieli ce pot fi tăiate și acele venituri care sunt lăsate să scape colectării.

Logica stimulării competitivității ne spune că nu pe impozitele directe trebuie pus accentul, ci pe cele indirecte. Impozitarea suplimentară a veniturilor personale, a profiturilor, a dividendelor, a veniturilor din capital, a veniturilor din dobânzi va afecta competitivitatea pentru că alterează comportamentele pentru muncă, pentru investiții și pentru antreprenoriat.

Creșterea TVA și a unor accize pare să fi devenit inevitabilă. Magnitudinea ajustării acestora va rezulta din cât de mult se va dori ca prin creșterea TVA și a acizelor să se evite creșterea impozitelor directe care alterează investițiile, munca și antreprenoriatul.

(ii) Ponderea mare a veniturilor din impozite în PIB (40-42 la sută în medie în Uniunea Europeană) nu este o necesitate și nu garantează că nu vom avea, din nou și din nou, deficite bugetare mai mari. Dimpotrivă, nu există nicio necesitate în acest sens și ponderea mare a impozitelor este o consecință a perpetuării deficitelor.

A stabili ca obiectiv al politicii fiscale creșterea ponderii veniturilor bugetare ca procent din PIB, așa cum s-a propus în anumite ocazii, prin creșterea ratelor de impozitare, ar fi o eroare gravă.

Unii economiști cu concepții socialiste ne spun că dacă așa e în Uniunea Europeană, așa trebuie să fie și la noi și că așa e normal dacă statul vrea să ofere bunuri și servicii publice de calitate cetățenilor săi.

Dar lucrurile nu stau așa. Țări ca SUA, Japonia și Elveția (ca să las la o parte Irlanda, căci acolo există niște particularități care introduc volatilitate în volumul veniturilor bugetare) oferă servicii și bunuri publice foarte bune. După 1995, ponderea veniturilor lor bugetare în PIB este, în medie, similară cu cea din România.

Argumentul că cele trei țări menționate au un contract social diferit de cel din UE și România este o aberație.  Întregul Occidentul se bazează pe același tip de contract social: separarea puterilor în stat.

În țările occidentale, la ponderea mare a veniturilor din impozite ca procent din PIB s-a ajuns prin menținerea unor deficite bugetare mari. Așa au acumulat țările respective datorii mari, iar rambursarea lor a făcut necesară creșterea ratelor de impozitare.

Când ratele de impozitare au ajuns prea mari, iar politicienilor le-a fost imposibil sau a devenit jenant să le mai mărească, s-a trecut la amânarea creșterii lor prin datorii. Asta este, în esență, datoria publică: creșteri amânate de rate nete de impozitare.

Impozitarea progresivă, ca derivată a concepției de justiție distributive (socială), este principalul mecanism care duce la creșterea cheltuielilor bugetare. Sunt unele țări occidentale care au o pondere mare a datoriilor în PIB, iar soluția  de reducere a acestei ponderi nu este creșterea ratelor de impozitare, ci trecerea explicită a justiției sociale (distributive) în plan secund, în favoarea competitivității.

Fără această mutare onestă, rămân celelalte căi, între care represiunea financiară, adică rambursarea unor datorii mai mici în termeni reali, prin practicarea de randamente mai mici decât inflația, nu este onestă, dar devine inevitabilă.