Amintirea Holocaustului (Op-ed)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Pe 27 ianuarie 1945, Armata Sovietică a eliberat lagărul nazist de concentrare și exterminare Auschwitz-Birkenau. Au fost uciși în acest loc infernal peste un milion de oameni. Scriu aceste cuvinte și mi se face pielea de găină. Prima dată, copil fiind, am văzut un număr tatuat pe brațul celei mai bune prietene a mamei mele, tanti Sanda. Născută în 1913 într-un shtetl basarabean, Sara Gartenstein a terminat liceul și a ajuns studentă la Facultatea de Farmacie din București.

A intrat în Frontul Studențesc Democrat, a plecat în Spania și a lucrat în diverse spitale ale Brigăzilor Internaționale. Acolo s-a cunoscut cu mama mea, au devenit practic surori. Mama l-a îngrijit pe Maurice Sauvard, voluntarul francez cu care Sara, devenită Sanda, s-a căsătorit. A început războiul, Maurice și Sanda au intrat în Rezistență la Tours. Ea a fost arestată și deportată. Fiind măritată cu un francez, purta numele acestuia; era pe listele de „politici”, nu de evrei.

A ajuns la Auschwitz, apoi la Ravensbrück. Întreaga ei familie a fost ucisă în Holocaustul basarabean organizat de trupele lui Antonescu. După eliberare, s-a întors la Tours. Maurice a murit câțiva ani mai târziu. N-au avut copii.

În 1949, Sanda a decis să revină în România. Spera să-și refacă viața. A trecut prin malaxorul „verificărilor” de la Comisia Controlului de Partid. A fost somată de anchetatori să explice „cum se face că a scăpat cu viață din lagărele morții”. În mințile lor bolnave de suspiciune, nu putea exista supraviețuire inocentă.

La o „confruntare” cu veteranul cominternist Alexandru Buican, trecut el însuși prin iadul de la Auschwitz, acesta s-a derobat spunând că nu-și amintește să o fi întâlnit acolo. „Întâlnit”? În acei ani cumpliți, ușa locuinței noastre de pe strada Grigore Mora i-a fost mereu deschisă.

A scăpat, a reluat studiile de farmacie, a lucrat la un institut de cercetări farmaceutice, apoi s-a pensionat. Am mers cu Mary la ea în vizită în 1991. Sfătuit de Tita Chiper, i-am dus o pungă imensă cu căpșuni. A plâns când m-a văzut. Locuia într-un mic apartament la etajul 1 al unei vile de pe strada Pictor Rosenthal. La parter, familia Nestor Ignat — Ana Barcan. Nicio relație între influentul cuplu și tanti Sanda.

Grație ei, am ajuns elevul excepționalei profesoare de franceză Christiane Paruit, soția doctorului Andrei Herskovitz, fost luptător în maquis. Acolo, pe strada Belgrad, l-am cunoscut pe fiul lor, Alain Paruit. Tanti Sanda nu vorbea despre experiența lagărelor. Dar i-am povestit propriile mele trăiri când, la 18 ani, am vizitat muzeul din fostul lagăr de concentrare Sachsenhausen.

Mă asculta, avea lacrimi în ochi. Era prietenă cu Charlotte (Sari) Gruia. Primul soț al lui Sari fusese Francisc Wolf (Boczov), executat ca membru al grupului Manouchian în februarie 1944. Poetul erou franco-armean Missak Manouchian a fost „panteonizat” în februarie 2024 în prezența președintelui Macron. Sanda Sauvard s-a stins din viață pe la mijlocul anilor ’90. Trăiește în inima mea.