Scrisoarea emoționantă a fiicei unui român ucis în 23 decembrie 1989, după ce regimul Iliescu a preluat puterea: ”Te iubesc, tati”

Iulia, fata lui Tiberiu Grigore Roșca, un tânăr de 33 de ani ucis în 23 decembrie 1989, a postat pe Facebook o mărturie emoționantă a copilăriei trăite de la 9 ani fără tatăl său, ucis după ce regimul lui Ion Iliescu a preluat puterea în România și a dezlănțuit vânătoarea presupușilor teroriști.

Iulia a rămas în memoria publică anul trecut, când a corectat numele tatăl său pe un carton la o comemorare publică și a scris cu pixul „Te iubesc, tati”.

Scrisoarea integrală a Iuliei:

Sunt Iulia, copilul cel mare al Eroului Martir amintit in poza de coperta a evenimentului. Aveam 9 ani atunci. N am vorbit niciodata nimic despre revolutie in spatiul public si nici n am crezut ca o greseala corectata pe un carton inscriptionat cu numele tatalui meu, agatat pe acel gard, ma va face sa spun mai mult decat am spus vreodata.

De ce vorbesc azi? Pentru ca niste oameni tineri si frumosi, ce au mostenit elanul celor ucisi la revolutie, m au convins ca, doar spunand lumii durerea noastra, mai putem impulsiona efortul societatii si al politicului in aflarea adevarului despre macelul din decembrie ‘89. Le multumesc, in numele familiei mele, acestor tineri pentru implicare si ma impresioneaza demersurile lor in incercarea de a nu i lasa uitarii pe cei ce au murit nevinovati.

Multi dintre noi, urmasii eroilor, am renuntat sa mai speram, satui de minciuni, impostura si complicitate a celor ce trebuiau sa scoata adevarul la lumina cu cei ce au ucis. S-a inchegat in noi un amalgam de sentimente de durere, negare, furie, iertare, renuntare…intr o ordine aleatorie si intr un timp prea lung pentru a mai sti care e sentimentul dominant.

Ne am privit celalalt parinte ramas in viata umilit de statul mafiot, instaurat in locul celui comunist, l am vazut macinat de durere, de intrebari, de greutatile vietii, apoi de dezamagire si de boala. Ne am inghitit lacrimile si ne am continuat viata, fara ca cineva sa se intereseze vreodata de noi.

Vorbesc acum pentru ca am tacut 30 de ani, exersand inca din frageda copilarie, de milioane de ori, lectia iertarii ca sa pot merge mai departe. Am vrut sa le spun oamenilor liberi de azi ce durere crunta simtim cand imbratisam crucea aia rece de marmura alba din cimitir, careia ii povestim, in liniste, suferintele noastre.

Sau ce descurajare ne cuprinde cand vedem ca, dupa atata timp, cei care au ucis sunt tot liberi si ne mai si rad in fata, cu un cinism imposibil de calificat.

Am vrut sa le mai spun oamenilor liberi de azi ca acesti eroi n au vrut sa fie eroi ci doar oameni liberi. Ei nu sunt doar niste poze alb-negru pe niste cruci intr un cimitir-monument, ce a fost candva un parc. Ei nu sunt doar o lista cu nume rostite doar o data pe an intr o trista aducere aminte.

Acesti eroi au fost candva niste oameni ca noi, care au trait, au iubit, au sperat, au visat, au insemnat ceva pentru familiile lor. Ei traiesc acum prin noi, in inima si in amintirile noastre si avem datoria sa spunem povestea fiecaruia dintre ei, indiferent cine si ce au fost, avem obligatia de a afla cine i a ucis, pentru ca sufletele lor sa se poata odihni in pace. Despre criminali, voi lasa justitia aia oarba si dreapta sa vorbeasca. E datoria ei!

Aceste victime, aflate in floarea varstei in acel decembrie blestemat, au indurat frigul, foamea, cenzura, tortura psihica, frica si intunericul celor mai grei ani ai comunismului. De aceea au vrut sa traiasca liber, asa cum traim noi azi.

Doar ca, spre deosebire de noi, acei oameni curajosi nu avut posibilitatea sa plece in lumea larga, sa scrie lozinci online, sa isi puna placuta suedeza sau sa “isi faca nevoile pe el de vot”, in semn de revolta.

Ei au putut doar sa iasa cu pieptul gol in bataia glontului si sub senila tancului, desi traiau vremuri de pace. Au infruntat cu un curaj incredibil sistemul monstruos de la acea vreme, dupa alte si alte incercari inabusite in sange cu ceva ani inainte.

S au eliberat de tiranie murind, cu speranta ca ai lor o vor duce mai bine, ca neamul asta tinut in bezna, caruia comunismul i a rapit valorile si identitatea, se va trezi si va deprinde democratia mult visata.

Idealul lor nu a fost suta de lei pe care o promitea tiranul, suta pe care ne o baga pe gat si azi, in campanie electorala, rebuturile politice inculte care ne conduc, dupa ce au furat jertfa tinerilor si s au premiat cu beneficii nenumarate.

Cei ce au iesit atunci pe strazi nu au vrut nici casa mai mare, masina mai scumpa si concediul mai exotic… nimic din ce abunda azi fara a ne mai satisface. N au mai apucat sa vada nimic din ceea ce avem cu totii acum.

Au murit pentru lucruri pe care azi le bagatelizam, pentru ceea ce azi batjocorim cu sarcasm. Au strigat din suflet si din disperare, strapunsi de gloate, “Jos comunismul, “Libertate”, “Alegeri libere”…

Ce a insemnat strigatul lor? Cat a contat lupta lor, moartea lor? Cati dintre noi am mai face asta astazi, in clantanitul ucigas al mitralierelor?

As vrea sa ne imaginam, cu totii, daca am putea trai ca inainte de ‘89, sau ca am fi putut trai ca in Coreea de Nord astazi!

Poate doar asa vom intelege ce am castigat si ce batjocorim azi. Poate vom invata ca democratia si civilizatia moderna nu inseamna doar a vorbi liber despre tot si despre nimic, sau a colinda lumea in vacanta.

Ar fi ideal sa invatam ca inseamna a apara valorile umane, a respecta legea, a vota, a trage la raspundere decidentii politici atunci cand o iau razna, a milita pentru dreptate, pentru adevar si pentru respectarea drepturilor omului, a invata istoria si a nu repeta greselile ei, a evolua ca societate, a invata toleranta si iubirea fata de tot ce ne inconjoara. Asta inseamna libertate! Asta ne a interzis comunismul! Pentru asta au murit ei! Dumnezeu sa i ierte si sa ne ierte ca am lasat sa treaca atata timp fara sa aflam adevarul…”