Protestele anticomuniste din Havana: Vor sfârși asemenea lui Ceaușescu conducătorii din Cuba castristă?

Pentru prima dată de când îmi pot aduce aminte, mii de cubanezi au ieșit pe străzile din Havana și din alte orașe pentru a protesta față de dictatură. Se plâng, spune presa, de lipsa medicamentelor și de starea precară a spitalelor. Dar s-ar putea să protesteze și pentru că nu au apă, mâncare, acces la dolar și la internet sau la un pașaport cu care să călătorească și să se bucure și ei de luxul pe care capitalismul l-a universalizat în țările libere, arată o analiză a publicației spaniole LIBERTAD DIGITAL, preuată de Rador.

Analiza integrală semnată de Marcel Gascón Barberá:

Locotenentul familiei Castro, care conduce insula, a ieșit să ceară „poporului” să iasă în stradă pentru a apăra Revoluția. Desigur, Revoluția nu mai are un popor care să o apere. Poporul în numele căruia e invocată Revoluția a fost împușcat sau s-a înecat în mare încercând să ajungă la Miami. Sau suferă pe lângă fațadele deteriorate din Cienfuegos sau din Havana, încercând să își completeze rația pe care, cu peste șase decenii în urmă, statul s-a angajat să o furnizeze.

Comunismul este sinonim cu o minciună până în momentul în care se prăbușește. Revoluția nu este apărată de popor, ci de aparatul represiv al regimului. Dacă reușește să se impună încă o dată, pe cubanezi îi așteaptă încă mulți ani de mizerie și, ceea ce este mai rău, o dependență absolută de o dictatură implacabilă care a eradicat complet proprietatea privată și orice formă de viață asociativă care nu trece prin controlul statului.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

Idei practice pentru a mânca sănătos în călătoriile lungi

5:18

Eu, care am asistat în 2017 la protestele masive față de regimul proto-castrist din Venezuela, urmăresc cu mare prudență vestea rebeliunii din Cuba. De multe ori, în acel Caracas mutilat, am sperat la perspectiva că atunci credința și curajul a milioane de oameni îi puteau elibera pe venezueleni de blestemul pentru care mulți dintre ei au votat. Și, de fiecare dată, regimul a înăbușit protestele cu arme, pentru a continua să dea ordine.

Dar Cuba este diferită de Venezuela, unde regimul încă își ascunde natura dictatorială și protestele sunt tolerate până când amenință cu adevărat regimul. Faptul că râuri de cubanezi ies pe stradă este, în sine, o provocare fără precedent a castrismului, o dictatură clasică mai comparabilă cu sistemele comuniste din est decât cea la a cărei instrumentare, la Caracas, a ajutat Havana.

Așa cum scria Hermann Tertsch, alerta antifascistă pe care a declarat-o Díaz-Canel este foarte asemănătoare cu cele pe care Tertsch însuși le-a auzit de la dictatorii comuniști europeni cu câteva luni înainte de a fi răsturnați de popor, în 1989.

Prin modul în care a reușit să reprime toate formele de protest organizat, prin determinarea sa de a rămâne la putere și prin izolarea și mizeria materială la care castrismul și-a condamnat poporul, Cuba seamănă cu România lui Nicolae Ceaușescu. Într-un interviu recent acordat ABC, generalul disident cubanez Ruiz Matoses a dezvăluit că ierarhia castristă este obsedată de posibilitatea unui sfârșit à la Ceaușescu.

În ajunul Crăciunului din 1989, mii de români au ieșit în stradă, în orașul cândva austro-ungar Timișoara, pentru a spune „ajunge”. Regimul a răspuns cu arestări în masă, tortură și împușcarea protestatarilor. Așa cum face Díaz-Canel acum, Ceaușescu și-a convocat susținătorii pe care credea că îi are încă, pentru a mărșălui împotriva agenților imperialismului care îl repudiau și la București. Dar nu mai era cale de întoarcere. Pe străzile Bucureștiului au ieșit muncitorii, da, dar nu sclavii fricii la care se aștepta Ceaușescu. Coloanele de muncitori de la fabricile de la periferie au mărșăluit în mai puțină ordine decât de obicei, spre centru. Nu pentru a-l omagia pe dictator împotriva gloatei trădătoare și reacționare, ci pentru a înfrunta gloanțele Armatei și Securității și pentru a-și câștiga libertatea și viitorul, cu orice preț.

La câteva ore de la începerea a ceea ce avea să fie o altă succesiune de lozinci goale și de minciuni, Ceaușescu fugea cu elicopterul de la Comitetul Central. Armata, care trecuse de partea poporului, avea să îl execute, la scurt timp după aceea, împreună cu soția sa, la o bază militară din orașul Târgoviște.

La 30 de ani după ce s-a eliberat de tiran, România face parte din Uniunea Europeană și din NATO. Este o democrație și de atunci a continuat să facă progrese la toți indicatorii de dezvoltare. Cuba ar putea fi aproape de același parcurs. Reușita ei depinde de soartă, de credință și de eroismul cubanezilor. Dar și de comunitatea internațională, care nu ar trebui să arunce o vestă de salvare regimului, sub forma unei operațiuni umanitare. Asta nu ar face altceva decât să peticească ceva de mult timp rupt și ar oferi dictaturii o oportunitate de a se reconfigura. Spre rușinea spaniolilor, unul dintre puținele lucruri sigure este că guvernul nostru nu se va poziționa de partea  poporului cubanez. (Foto: EPA/Jeffrey Arguedas -via Agerpres)