O specie de molie se foloseşte în timpul migraţiei sale de lumina emisă de stelele din Calea Lactee (studiu)

O specie de molie australiană, o mare călătoare, migrează spre zona sa de refugiu din sezonul estival utilizând nu numai un fel de busolă magnetică, ci şi lumina emisă de stele, potrivit unui studiu publicat miercuri în revista Nature, informează AFP.

La începutul verii din emisfera sudică, tinerele exemplare de Bogong (Agrotis infusa) sunt cuprinse de un elan irezistibil. Îşi părăsesc teritoriul natal, situat în regiunile costiere, pentru a se îndrepta, noapte după noapte, spre Munţii Snowy, cunoscuţi şi sub denumirea de „Alpii australieni”. În acel masiv muntos, tinerele molii australiene se adăpostesc în peşteri pentru a se proteja de căldurile din sezonul estival. În toamnă, ele se întorc în locurile în care s-au născut, unde se reproduc şi, în cele din urmă, mor, transmite Agerpres.

S-a aflat, de curând, că aceste nevertebrate pot utiliza variaţiile câmpului magnetic terestru, ca pe o busolă, pentru această călătorie ce poate atinge pragul de 1.000 de kilometri. Acestei abilităţi ar trebui să i se adauge şi capacitatea lor de a se ghida după stele, potrivit unui studiu realizat de neurobiologul David Dreyer şi coordonat de profesorul de entomologie Eric Warrant, ambii de la Universitatea Lund din Suedia.

„Este prima nevertebrată cunoscută care poate să utilizeze stelele în acest scop”, a explicat profesorul Warrant. El reaminteşte că dintre nevertebrate, doar gândacul-de-bălegar foloseşte Luna şi stelele ca pe nişte indicii pentru a se orienta pe distanţe foarte scurte, dar niciodată pentru călătorii lungi, aşa cum procedează câteva specii de păsări, oamenii şi, probabil, focile.

Cercetătorii suedezi au plasat exemplare de Agrotis infusa în mici ţarcuri echipate cu un tavan ce permitea proiectarea unor hărţi diverse ale cerului nocturn. Şi le-au ataşat de spate la un mic dispozitiv dispozitiv care le permitea să zboare în orice direcţie, fără efort.

Acest tip de „simulator de zbor”, după cum l-a denumit David Dreyer, le-a permis celor doi cercetători să confirme faptul că atunci când survolau cerul artificial, exemplarele de Bogong se bazau pe busola lor magnetică pentru a-şi păstra direcţia migraţiei.

Cercetătorii le-au privat apoi de acel ajutor, suprimând câmpul magnetic terestru în interiorul simulatorului. „Spre surpriza noastră, stelele s-au dovedit a fi suficiente pentru ca moliile să aleagă direcţia potrivită în sezonul migraţiei. Dacă întorceam acel cer artificial la 180 de grade, insecta se reorienta şi urma direcţia corectă”, a adăugat acelaşi cercetător.

Demonstraţia a fost consolidată de faptul că zborul moliilor Bogong devenea haotic dacă cercetătorii le prezentau o hartă fantezistă a cerului.

Se îndreaptă direct spre Sud

Mica vietate poate citi, aşadar, harta cerului şi o urmează în timpul nopţii, când poziţia relativă a astrelor se mişcă odată cu rotaţia Pământului. Este posibil ca exemplarele de Bogong „să se recalibreze cu ajutorul compasului lor magnetic” din timp în timp, a declarat David Dreyer, cu excepţia cazului în care utilizează „un sistem de compensare temporală”. După modelul fluturelui-monarh, care este capabil să ţină cont de evoluţia Soarelui pe cer pentru a se orienta în timpul migraţiei sale diurne.

Multe întrebări rămân însă fără răspuns, la fel şi cea legată de tipul de lumină stelară pe care îl urmează moliile Bogong. Oamenii de ştiinţă înclină, fără să ajungă la o concluzie fermă, spre lumina astrelor din Calea Lactee, după ce au studiat în vivo activitatea a 30 de neuroni implicaţi în vederea, coordonarea şi navigaţia acestor insecte.

Folosind un sistem de electrozi non-magnetici, a căror dezvoltare l-a „costat o avere”, după cum a declarat amuzat profesorul Warrant, a fost evidenţiată o puternică activitate neuronală la vederea axului luminos al Căii Lactee, dar şi la vederea Nebuloasei Carina.

Or, în emisfera sudică, Calea Lactee are o intensitate luminoasă crescândă atunci când este privită de la Nord spre Sud, a remarcat expertul în entomologie: „această intensitate şi axul însuşi ar putea aduce o informaţie asupra direcţiei”.

Ultimul mister: cum poate să ştie mica molie că trebuie să se îndrepte direct spre Sud odată cu sosirea verii? Profesorul Warrant coordonează un studiu viitor despre acest subiect, care exclude „o semnătură genetică asociată cu punctul de plecare” al migraţiei.

El presupune existenţa unui fenomen epigenetic, altfel spus o informaţie transmisă „de la părinte la copil”, dar care nu este înscrisă în genom. „Pe măsură ce se deplasează spre munţi, ei întâlnesc probabil indicii privind apropierea acestora”, a spus cercetătorul. El explică totodată că a identificat „un compus odorant specific, care provine din peşteri” şi care „pare să servească drept far de navigaţie la sfârşitul călătoriei”. Ar fi vorba despre un miros pe care mica molie l-ar recunoaşte într-un mod înnăscut.