Cristian Chivu: „În comunism, libertatea era o felie de șuncă și un pătrățel de ciocolată. Am mâncat prima banană la 8 ani”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Interviu acordat de antrenorul Cristian Chivu ziarului Corriere Della Sera (Italia) după ce echipa sa, Inter Milano, a câștigat eventul cupă-campionat. Chivu a vorbit deschis despre experiențele sale, de la regimul Ceaușescu la familia sa, dar și despre criza din fotbalul italian și presiunile sale.

Reporter: Cristian Chivu, povestiți-mi despre copilărie și cum s-a născut dragostea dumneavoastră pentru fotbal?

Cristian Chivu: Am fost un copil fericit. Aveam puține lucruri, cele permise de regimul comunist din România. Dar am crescut cu educația primită de la părinții mei, un copil pasionat, cu dorința de a nu pierde acea fericire. Aveam puține, dar ne bucuram de orice. Eram pasionat de fotbal pentru că tatăl meu era un fost jucător. Pe atunci, antrena o echipă de amatori. În copilărie, eram fericit, dornic să descopăr ce lume avea să-mi ofere viața.

Reporter: Vă amintiți prima minge cu care ați jucat?

Cristian Chivu: Era o minge de tenis cu care mă jucam acasă, studiindu-i traiectoriile, mecanica driblingului și a aruncării. Îmi amintesc de acea minge de tenis zburând spre toți pereții din cameră. O loveam cu capul și ajungea în ușa dormitorului, care pentru mine devenise fileu.

Reporter: Tatăl dumneavoastră a murit când erați la începutul carierei.

Cristian Chivu: Aveam 16 ani și jumătate. Voiam să-i arăt ce a crezut el mereu despre mine, dar eu am aflat abia mai târziu de la mama: că pot crește responsabil și să-mi croiesc drumul prin propriile forțe. Era singurul meu obiectiv în viață: să-i arăt că pot face lucruri frumoase și corecte, ca un băiat matur. Din păcate, nu a apucat să mă vadă crescând. În ziua în care a murit, eram în cantonament și am avut timp să-mi iau rămas-bun. A doua zi, așa cum și-ar fi dorit, eram pe teren pentru un meci.

Reporter: Vă amintiți ultima conversație?

Cristian Chivu: I-am spus să nu-și facă griji pentru că voi deveni foarte responsabil și voi avea grijă de întreaga familie. Dintr-odată, am crescut, iar această promisiune a fost mereu în fața ochilor mei, iar acest angajament mă ține cu picioarele pe pământ, la bine și la greu.

Reporter: Vă amintiți momentul căderii regimului Ceaușescu? Aveați nouă ani.

Cristian Chivu: Era în preajma Crăciunului. Tata era subinginer într-o fabrică de armament. Compania fusese închisă și toți angajații primiseră ordin să păzească locuri strategice. Într-o seară, tata a venit acasă și a spus că trebuie să intre de gardă și ne-a avertizat să nu ieșim din casă, pentru că la Timișoara începuseră să tragă în protestatari. Am trăit noaptea aceea cu mare anxietate; se auzeau împușcăturile chiar și de acasă. Am o amintire precisă, întipărită: tatăl meu ieșea din casă seara, după ce se bărbierise și se întorcea a doua zi dimineață cu barbă.

Un tablou de pe un perete îl înfățișează pe regele medieval Ștefan cel Mare toastând în cinstea cuplului Ceaușescu.

Reporter: Chiar dacă erați copil, vă amintiți când Ceaușescu a auzit prima dată vocile protestatarilor de la balconul unde ținea un miting?

Cristian Chivu: Da, eram cu toții nerăbdători să înțelegem ce se întâmplă. Știrile regimului au minimalizat subiectul, dar am ascultat Radio Europa Liberă și am înțeles că regimul șovăia. Am crezut că va reuși să scape. Dar apoi l-au prins, l-au judecat pe loc și istoria țării mele s-a schimbat.

Reporter: Ce însemna cuvântul libertate pentru un copil român?

Cristian Chivu: Vreți adevărul? Posibilitatea de a avea lucruri. Să trăiești normal, să mănânci normal. Pe atunci, aveam doar doi litri de lapte, câteva ouă, puțin ulei și pâine doar sâmbăta. Libertatea însemna o felie de șuncă, un pătrățel de ciocolată. Vă vine să credeți că am mâncat prima banană la opt ani?

Reporter: Când v-ați hotărât să deveniți fotbalist?

Cristian Chivu: La nouă ani. Eram încă sub regim și mergeam la o școală de fotbal chiar atunci în decembrie. Visul meu era să am un salariu pe care să îl duc acasă. Așa cum făceau părinții mei, își numărau economiile la sfârșitul lunii și le ascundeau. Voiam să fiu ca tatăl meu.

Reporter: Ce i-ați dăruit mamei când ați devenit bogat?

Cristian Chivu: O casă. I-am făcut mamei multe cadouri, dar nu au fost suficiente pentru a o răsplăti pentru eforturile pe care le-a depus, rămasă singură, pentru a mă crește pe mine și pe sora mea. Ea m-a răsplătit cu mândria ei față de cariera mea, față de faptul că am studiat și față de faptul că mi-am ținut promisiunea făcută tatălui meu.

Reporter: Cei care au fost săraci sunt mai „înfometați” decât cei care frecventau terenurile cu iarbă ale școlilor de fotbal și făceau dușuri călduțe?

Cristian Chivu: Astăzi, în Europa, situații precum cele din trecut sunt rare. În Africa se simte această dorință de răscumpărare socială. Foamea oferă un imbold important: dorința de a scăpa de situații dificile, de a ieși la suprafață, de a răsplăti toate sacrificiile pe care familia ta le-a făcut pentru tine… Acestea sunt lucruri care îți dau ceva mai mult decât cei care ar putea părea puțin mai frivoli, puțin mai superficiali, cei care nu au cunoscut lupta de a trăi.

Reporter: Mai mulți dintre colegii dumneavoastră mi-au spus că a devenit dificil să-i îndepărtați pe jucători de pe telefoane, să-i faceți să se simtă parte dintr-o comunitate, o echipă.

Cristian Chivu: A găsi armonie între copii care, în general, au un ego destul de ridica, nu este niciodată ușor. Astăzi, există mai multă curiozitate, mai mult individualism alimentat de lumea rețelelor de socializare care, încerc să-i conving pe jucătorii mei, nu este cea reală. Într-o echipă, grija este importantă, înțelegerea a ceea ce își dorește cealaltă persoană, ceea ce are nevoie,  ceea ce simte. Trebuie să te gândești dacă ceea ce faci, în vestiar sau pe teren, îl deranjează pe coechipierul tău. Grija combate egoul, deoarece sensibilitatea și empatia pentru ceilalți ne ajută să depășim dificultățile, împreună.

Reporter: Sunt similare sarcinile de tată și de antrenor?

Cristian Chivu: Știu că am de-a face adesea cu adulți care uneori pot părea copii. Respectul lor este important, dar dragostea pe care o simți pentru un tată nu este. Pentru că jucătorii știu că mâine pot pleca și își pot găsi un alt «tată». Copiii sunt copii pe viață. Le transmit clar jucătorilor mei că aș face orice pentru ei. Că, dacă au nevoie de mine, sunt acolo. Sunt aproape de ei. Nu sunt unul dintre acei antrenori care cred că proximitatea diminuează autoritatea. Autoritatea nu vine dintr-un rol, ci dintr-un mod de a fi.

Reporter: Ați aplicat această abordare în gestionarea cazului Bastoni?

Cristian Chivu: Ca antrenor, înțeleg importanța creării unui grup, a armoniei, a faptului de a te face iubit și, de asemenea, a acceptării faptului că se pot întâmpla greșeli. În acea seară, am decis să fac lucrurile în felul meu și să-mi apăr jucătorul până la capăt. Probabil că un tată face asta. Am încercat să-l consolez. Știam că ar putea fi devastat de umilințele la care a fost supus, chiar dacă este un tip puternic care nu a renunțat niciodată. În acele zile, și-a pus o mască ca să ne facă să credem că totul este bine. Dar nu puteam să îl lăsăm singur. Și grupul a apreciat acest lucru.

Reporter: Dumneavoastră, la fel ca Fabregas, Cuesta, De Rossi și Grosso, faceți parte dintr-o nouă generație de antrenori. Care sunt diferențele față de trecut?

Cristian Chivu: Abia începem; avem multe de învățat. M-am perfecționat profesional într-un an și jumătate, iar experiența este greu de cumpărat. Cei care au venit înaintea noastră au trofee, timp, claritate mentală și calmul necesar pentru a gestiona multe situații. Toate acestea sunt lucruri pe care nu le poți cumpăra pe piața transferurilor. Probabil suntem mai deschiși la lucruri noi; vrem să ieșim din zona noastră de confort, din ceea ce s-a făcut deja. Nu ne mulțumim cu ceva făcut bine; vrem să putem face mai mult și nu contează dacă acest lucru pare confuz la început.

Reporter: De unde vine starea de rău a fotbalului italian? Trei eșecuri la Cupa Mondială, nefericirile din competițiile internaționale de cupă…

Cristian Chivu: Probabil am rămas puțin în urmă, atât financiar, cât și sportiv. Englezii își permit să mențină un nivel competitiv în ceea ce privește cheltuielile și salariile, de neconceput aici. Ceea ce trebuie îmbunătățit este munca în sectoarele de tineret, vrem să-i aducem pe băieți pe teren, dar, să fim serioși, dacă pierdem două meciuri este o catastrofă, presiunea este excesivă.

Reporter: Prea multă grabă…

Cristian Chivu: Vrem rezultate imediate, nu proiecte pe termen lung. Fotbalul devine o obsesie și pierdem claritatea. Toată lumea comentează totul, iar rețelele de socializare exagerează tonul. Vrem lucrurile repede, preferăm scurtăturile către drumurile principale. Trebuie să avem echilibru în înfrângeri și, spun asta în primul rând pentru mine, și în victorii. În prima zi în care am ajuns la Inter, am spus: «Nu sunt perfect și nici nu voi. Dar împreună putem face lucruri mărețe». Și așa a fost.

Traducerea Rador: Oana Avram